Pe calea lui Zamolxe- Octavian Sărbătoare

Pe calea lui Zamolxe


First published in Australia in May 2009 by
Sarbatoare Publications, Sydney, NSW
For other publications SEARCH ‘Octavian Sarbatoare’ at
National Library of Australia: http://www.nla.gov.au/
sarbatoare@hotmail.com

Copyright (Drept de Autor) © 2009 and subsequent years by Octavian Sărbătoare (Australia). Această lucrare este copyright (are drept de autor). Autorul dă dreptul ca lucrarea să fie publicată, copiată şi distribuită, integral sau parţial, în orice formă, cu condiţia să rămână nemodificată şi dreptul de autor (copyright) şi autorul să fie menţionate.


Australian National Library Cataloguing-in-Publication entry:

Sărbătoare, Octavian.
Pe calea lui Zamolxe : Trezirea străbunilor

ISBN 978 0 9803392 8 4.

I. Title.

859.335





Typeset by Sarbatoare Publications
Printed and bound in Australia
Corectare text: Ileana Speranţa Baciu







Pe coperta a patra: Imaginea chipului regelui Decebal sculptată pe Columna lui Traian



Octavian Sărbătoare



Pe calea lui Zamolxe

Trezirea străbunilor













Colecţia Deceneu






Sarbatoare Publications
Sydney



Prefaţă

Prezenta lucrare beletristică face trecerea tematică a scrierilor mele dinspre proza indianistică înspre cea de factură zamolxiană, în care tradiţia hindusă se îmbină cu cea a moştenirii zamolxiene, prezentă la străbunii daco-geţi, şi existentă încă în arealul carpatin.
Similitudinile de idei dintre hinduism şi zamolxianism sunt cele caracteristice religiilor primare ale umanităţii, în care simbioza existenţială om- natură joacă un rol esenţial.
Tema cărţii reia idei mult discutate de românii de azi, care îşi doresc renaşterea unei spiritualităţi autohtone. Prezint o lume reflectată şi revelată în a cărei realitate plauzibilă poporul român îşi descoperă rădăcinile sufleteşti.

Octavian Sărbătoare 2009, Sydney, Australia


Cap. 1

Proiectul Deceneu

Este începutul lunii martie 1997. Mă aflu într-un aşram din statul indian Bihar unde am ocazia să citesc cartea Daksha, God’s Country a lui Nicolae Miulescu. Autorul, inginer hotarnic, face paralele îndrăzneţe între toponimia locurilor din România şi nume care apar în miturile indiene. Inferă faptul că în vechime, pe vremea geto-dacilor, ar fi existat o conexiune strânsă între ei şi populaţia care s-a aşezat ulterior în India.
Rămân gânditor la argumentul autorului, dar reţin ideea legăturii spirituale dintre India şi România, de care am devenit conştient în anii 1980, atunci când am cunoscut-o la Bucureşti pe profesoara de origine indiană Amita Bhose.
În această călătorie următoarea mea ţintă turistică este Benares, unde îmi propun să ajung pe la mijlocul lunii martie 1997. Adaug astfel Varanasi, cum este numit oficial acest oraş, la periplul meu indian, început în luna decembrie 1996, un loc considerat printre cele cu faimă spirituală în India: se spune că pe meleagurile sale, zeul Shiva şi-a „lăsat” corpul, în sensul că a părăsit conştiinţa lumească în favoarea conştiinţei sferelor înalt spirituale.
Doresc să aflu cât mai multe despre Benares-ul spiritual. Aproape zilnic mă găsesc pe ghat, ghaturi, zonele de îmbăiere ale hinduşilor, acolo unde au loc unele practici purificatoare. Deşi par o „spălare” la propriu, ţinta lor este în esenţă spirituală, de înălţare a conştiinţei. Prin urmare ritualurile au semnificaţie catharsică.
Este ora prânzului, când merg de obicei să iau masa într-unul din micile restaurante din împrejurimi. Astăzi aleg un local nou, vreau să mănânc o porţie de dal cu o turtă nan, apoi ceva dulce, ca după aceea să-mi continui plimbarea prin împrejurimi.
Aşezat la masă, mă bucur când ospătarul apare prompt. Mă priveşte atent… sunt un client nou… şi turist străin… îşi notează comanda şi nu se poate abţine să nu mă întrebe:
- Sir, din ce ţară sunteţi?
De obicei, în astfel de situaţii, spun că vin din Australia. Acum, nu ştiu de ce, îi spun că sunt din România.
- România, România, repetă el. Mai avem un client din România.
- Nu mai spune! Un român pe aici?
- Da, sir. Este chiar domnul de acolo, îmi arată el un bărbat aşezat la o mică distanţă de mine.
Ei, nu se poate, un alt român se află aici, în Benares! Mă ridic de la masă, hotărât să-l cunosc.
- Bună ziua!
- Bună ziua! răspunde el deosebit de surprins. Iată ce întâmplare. La asta nu mă aşteptam: un alt român în Benares!
- Precum vedeţi. Vin totuşi din Australia, nu din România.
- Bun sosit, domnule! Dar luaţi loc, luaţi loc, mă invită el cu entuziasm. Numele meu este Florin. Florin Şoimariu.
- Sunt bucuros să vă cunosc, domnule Şoimariu. Eu sunt Cezar Augustin.
Noul meu cunoscut este un om între două vârste, de talie medie, „bine legat”, are trăsăturile feţei blânde dar puternic conturate, fizionomia unui bărbat cu voinţă de fier.
- Abia aţi fost servit, constat eu privind la bucatele aburinde din faţa lui. În curând va sosi şi mâncarea mea.
Într-adevăr, nu trece mult timp şi apare şi chelnerul, aducând cele comandate de mine.
- Deci... din Australia, spune interlocutorul meu. Suntem doi români veniţi din direcţii diferite care se întâlnesc în India... la Benares. Ce poate să însemne o astfel de aranjare a destinului?
- Poate sunt superstiţios… un astfel de eveniment trebuie să aibă o semnificaţie… Nu credeţi?
- Rămâne... să o descoperim.
Mulţumiţi de prânzul delicios, ne îndreptăm către pe ghat. Este timpul să ne cunoaştem mai bine.
- Domnule Şoimariu, ce v-a adus aici, la Benares?
- Haide să ne spunem pe nume, Florin şi Cezar. Augustin este numele de familie, nu?
- Da. De acord. Numele meu mic este Cezar. Deci ce te aduce la Benares, Florine?
- Văzduhul Carpaţilor! râde el vesel.
- Văzduhul Carpaţilor, aici... pe lângă Himalaya?
- Întocmai.
- Explică-mi, te rog!
- Eu sunt din zona Făgăraşului. Port în mine sufletul munţilor Carpaţi.
- Interesant. Şi eu sunt născut în Carpaţi, la Braşov.
- O întâlnire de pomină!
- Ce legătură are sufletul Carpaţilor cu Himalaya?
- În Carpaţi hălăduiesc sufletele străbunilor noştri. Ştiai?
- Te referi la geto-daci?
- Exact. Şi este vremea ca acele suflete să revină în oameni. Cunoşti practica focului la hinduşi, yajna?
- O, da! Am participat la multe ritualuri de acest fel, nu numai în India, dar şi în Australia.
Florin şopteşte ceva în timp ce îşi îndreaptă privirea către cer ca şi cum ar mulţumi lui Dumnezeu.
- Dumnezeule, Zamolxe, îţi mulţumesc, îngână el.
- Mulţumeşti zeului geto-dacilor... în India?
- Dar unde om bun, decât la Benares? Este locul unde avem acces direct la o nouă conştiinţă de sine.
Spusele lui Florin mă trezesc la o nouă realitate.
- Prin urmare, ce suflete doreşti să chemi?
- Pe cel al lui Deceneu! îmi răspunde el cu seriozitate.
- Mărturisesc că mă uimeşti. Nu-mi imaginam că te afli în India pentru chemarea sufletului lui Deceneu. De ce tocmai Deceneu?
- Este sufletul marelui preot al geto-dacilor. Precum ştii, în credinţa lor, sufletul nu moare. Avem de-a face cu un suflet sacerdotal unic. Deşi, în timp, poate îmbrăca multiple forme corporale. Ei... pe acela vreau să-l chem să se întrupeze.
Dorinţele lui Florin mă lasă fără glas. După un timp întrerup tăcerea spunându-mi gândurile cu voce tare.
- Cum ţi-a „răsărit” în minte această idee, de a chema sufletele străbunilor geto-daci?
- Oooo, ar fi multe de spus, dar voi puncta numai ceea ce este esenţial. Pentru mine totul a început în copilăria petrecută în munţii Făgăraş. Eram uimit de influenţa lor asupra mea, de intensitatea cu care trăiam pacea lăuntrică acolo. Mi-am dat seama de comuniunea dintre noi după ce am cutreierat prin ţară, la şes. În copilărie bunica mea îmi spunea că pe vârfurile munţilor sunt sufletele unor oameni. Ştia şi ea de la străbunii ei.
- Credinţelor populare transmise din generaţie în generaţie.
- Crezurile moştenite de la geto-daci au supravieţuit în timp, la noi, la români. Suntem un popor norocos, neamul nostru şi-a păstrat rădăcinile.
- Spune-mi, te rog, cum vei proceda. Ce ai întreprins până acum?
- Sunt abia în faza de proiect. L-am numit PROIECTUL DECENEU. Aici, la Benares, aşteptam un semn de acolo, „de sus”, ceva care să mă convingă că pot demara. Şi astăzi a venit... te-am cunoscut.
Se lasă tăcerea. Ne lăsăm purtaţi de gânduri.
- Într-adevăr, există o şansă extrem de mică să întâlneşti un alt român în India. Chiar dacă treci pe lângă el, nu-l recunoşti, poţi crede că este un turist oarecare. Nu-mi pot explica întâlnirea cu tine decât... ca un semn al providenţei. Ce vom face în continuare, Florine?
- Deci mi te alături?! exclamă el cu entuziasm. Slavă lui Dumnezeu că acum nu mai sunt singur. Cât mai stai în India?
- Plec la începutul lunii mai.
- Ce bine, avem timp destul. Eu voi părăsi India în aprilie… Va trebui să mergem în munţii Himalaya, pentru a împlini acolo ritualuri ale focului.
- Dar de ce nu le putem face în Benares?
- Nu au efectul dorit.
- De ce?
- Am anumite convingeri personale, care numai în timp vor putea fi verificate, dacă sunt adevărate. Eu cred că sufletele unor geto-daci au părăsit Carpaţii, găsindu-şi sălaşuri în Himalaya. Care suflete se află prin aceste locuri şi care au rămas încă în Munţii Carpaţi?... De un lucru sunt sigur: sufletul lui Deceneu nu este în Carpaţi, ci în Himalaya. Dacă ar fi fost în Carpaţi, noi, românii, până astăzi, am fi reînviat cu mai multă vigoare în credinţa ancestrală. Dar precum ştim, nu este aşa. Deşi anumite datini vechi s-au menţinut, totuşi ele sunt ţinute sub ochiul atent al creştinismului.
- Ce rol va avea Deceneu?
- După ce îl vom trezi pe marele preot al geto-dacilor, tot ce va urma va fi ca mişcarea unui bulgăre care colectează zăpadă, din ce în ce mai multă, pe măsură ce se rostogoleşte. El, Deceneu, va face ca sufletele geto-dacilor să revină în număr mare în oamenii care trăiesc şi vor trăi în România, cu alte cuvinte... să se întoarcă la matcă.
- Ai gânduri mari! Proiectul tău este de mare anvergură. Cât timp
crezi că poate lua împlinirea lui.
- Zeci de ani. Treptat, spiritele străbunilor, din ce în ce mai numeroase, vor înlocui pe cele străine credinţei noastre strămoşeşti. Din fericire, credinţele geto-dacilor există încă în tradiţiile populare ale românilor. De acolo putem porni pentru regenerarea neamului nostru.
- Ceea ce ţi-ai propus este deosebit şi interesant, pentru un om obişnuit, un asemenea proiect ar putea părea fantastic. Îmi pare rău că acum trebuie să plec. Dacă vrei, ne întâlnim diseară pe la ora 7, la acelaşi restaurant?
- Bine.
Revin la hotel. Dacă stau să mă gândesc la analiza lui Florin, logica lui este impecabilă. De-a lungul timpului s-au umbrit părţi din filoanele native spirituale, atât cel geto-dacic, zamolxianismul, cât şi cel roman, prezente pe teritoriul Daciei de la extinderea imperiului roman pe acele pământuri. Totuşi, rădăcina geto-dacică se manifestă încă viguroasă în obiceiurile populare româneşti.
Către seară merg la întâlnirea cu Florin.
- Ce vom face în continuare? îl întreb în loc de bun găsit.
- Mâine plecăm în Himalaya, dacă eşti pregătit! mă anunţă Florin cu hotărâre în glas.
A doua zi dimineaţa Florin vine la hotelul meu. Este gata de plecare, poartă în spate un rucsac cu cadru.
- Vom avea nevoie de haine groase acolo unde mergem, spune el.
- Am câte ceva, dar voi cumpăra şi altele pe parcurs.
După rezolvarea formalităţilor de la hotel, suntem acum gata să pornim către gară. Pe drum Florin îmi expune planul lui:
- Va trebui să ajungem la Delhi de unde cu un avion vom merge la Kullu, în statul indian Himachal Pradesh. Este acolo o zonă muntoasă, numită Valea Zeilor. Întreaga suprafaţă a statului Himachal Pradesh este cunoscută în scripturile hinduşilor sub numele de Pământul Zeilor, deva bhumi. Acolo se află sufletul lui Deceneu!
Ajunşi la Delhi mergem direct la o agenţie de voiaj şi ne procurăm bilete de avion pentru a doua zi. Avionul nostru este mic, scârţâie din toate încheieturile, dar îşi împlineşte serviciul. După o oră şi jumătate aterizăm pe aeroportul Bhuntar situat la aproape 12 km de Kullu. De acolo cu un taxiu ajungem la Kullu, de unde îmi cumpăr haine mai groase, de lână. Luăm un alt taxiu cu care urcăm către Manali. Cam la jumătatea distanţei dintre Kullu şi Manali, la aproximativ 12 km, este Raison Valley, locul nostru de destinaţie. Autovehicolul ne lasă chiar la recepţia complexului Nature Notes Resort. Parcă am fi fost aşteptaţi, obţinem imediat cazare.
În martie, pe aceste meleaguri, vara abia începe, deşi în climatul temperat este sezon de primăvară. Zăpada s-a topit pe coline, dar vârfurile sunt încă acoperite de nea. Este sezonul când apar turiştii în număr mare, atraşi de frumuseţea şi puritatea locurilor.
Căbănuţele pentru turişti au o poziţie minunată, sunt situate chiar pe malul râului Beas. De o parte şi de alta le împrejmuiesc munţii tăiaţi de matca râului. Instalaţi fiecare în cabana proprie, ne petrecem prima noapte răcoroasă prin aceste părţi de lume.
A doua zi ne trezim devreme. Dorim să vedem răsăritul soarelui. …Este impresionant să priveşti cum soarele se iveşte de după crestele Himalayei, cea mai înaltă regiune muntoasă de pe planetă.
După micul dejun ieşim să explorăm împrejurimile. Valea Zeilor este aşezată la picioarele culmilor semeţe ale munţilor Himalaya, ei înşişi denumiţi Lăcaşul Zeilor. Înspre înălţimi se văd planând vulturii himalayeni… stăpâni ai cerului.
- Zona nu-şi desminte numele, spune pătruns de admiraţie Florin. Iată piscurile Himalayei, Paradisul Zeilor. Dintr-un astfel de loc mi-am dorit să demarez Proiectul Deceneu.
- Simt că renasc printre aceste măreţii…
- Vom porni ritualurile focului în 21 martie, când în emisfera nordică are loc echinocţiul de primăvară. Până atunci avem timp să ne pregătim. Trebuie să găsim persoanele care să participe alături de noi.
- Vom urma yajna tradiţională hindusă?
- Nicidecum. Vor fi ritualuri ale focului ca la geto-daci.
- Cuuum? Nimeni nu a mai aprins focuri în Carpaţi, în scop de venerare, de multe secole. Nu ştim practic în ce constau astfel de practici.
- Nu-i chiar aşa. Ciobanii carpatini au păstrat cultul focului. Partea de ritual, cea care invoca divinul, s-a menţinut în memoria colectivă sub diferite forme. Nu ştim acele incantaţii vechi, în schimb avem... baladele şi poeziile.
- Baladele populare româneşti? Aici, în Himalaya?
- Exact. Prin ele vom atrage sufletul lui Deceneu, retras aici în Valea Zeilor.
În zare văd semeţia crestelor îmbrăcate în zăpadă. Înţeleg cum o astfel de privelişte grandioasă ne poate impresiona şi şlefui mintea. Mă gândesc la geto-daci... la dârzenia acestor oameni... la măreţia Carpaţilor, ce le-a cizelat sufletele de-a lungul timpului... la marele preot Deceneu.
- Cunoaştem numele unor geto-daci celebri, Decebal, Dromihete, Burebista, dar nu putem fi siguri că ele sunt cele originare; limba veche s-a pierdut. Cum putem fi siguri, de pildă, că pe Deceneu îl chema astfel?
- Nu avem intenţia de a reînvia limba geto-dacă, nici că este posibil, precizează Florin. Acele vremuri sunt apuse. Noi, românii, putem face ca... spiritele… acelor oameni să revină. Filonul spiritual al geto-dacilor poate încă ieşi la suprafaţă, în noi.
Idei înălţătoare. Florin îşi continuă viziunea:
- Reînvierea spiritelor geto-dacilor nu înseamnă că tânjim după un trecut idilic la care vrem să revenim. Proiectul Deceneu îşi propune să creeze o nouă bază a civilizaţiei românilor. Cum va evolua o astfel de cultură… numai viitorul ne poate arăta. Esenţial pentru noi este faptul să pornim bine, să formăm structura, pe care se va sprijini şi dezvolta edificiul ce va fi construit treptat de către generaţiile viitoare. Avem un mare potenţial, iar Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată, dar iniţiativa refacerii drumului spiritual trebuie să pornească acum, de la noi.
Simt că îmi cresc aripi. Îi mărturisesc:
- Ai reuşit să mă însufleţeşti, zbor în al nouălea cer, ascultându-te.
- Întâi vom găsi locul unde să aprindem focul sacru, focul lui Zamolxe... şi vom porni cu recitarea baladei Mioriţa. În ea este zugrăvit cel mai bine spiritul geto-dacului, ilustrat în ciobănaşul carpatin.
Trecem cu privirea peste întreaga suprafaţă ce ne înconjoară.
- Cred că cel mai bun loc este chiar lângă râu, alege Florin.
După-amiază amândoi suntem preocupaţi cu alcătuirea unei echipe care va participa împreună cu noi la yajna. Căutăm grupuri de indieni, ne alăturăm lor şi bem împreună masala, ceaiul iute indian. Printre ei cunoaştem un localnic, pe Dele. Din vorbă în vorbă îi explicăm planul nostru iar el, încântat, se oferă să ne ajute, prin participarea la ritualurile focului. Îi arătăm apoi locul ales pentru desfăşurarea ceremoniei.
- Eu şi soţia mea, Naina, vom mai aduce câteva persoane, ne
asigură el cu bunăvoinţă. Vom participa bucuroşi la yajna dumneavoastră.
- Mulţumesc, ne întâlnim cu toţii cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui.
A doua zi dimineaţa ne trezim devreme. Avem pregătite lemnele de foc. Le-am strâns ieri după-amiază. Îmbrăcaţi gros, cu haine de lână, luăm cele necesare şi ne îndreptăm spre malul râului.
Dele şi soţia sa sunt deja prezenţi la locul de întâlnire, însoţiţi de cîteva persoane. Câţiva dintre ei au adus lemne, ca ofrandă ce va arde în focul sacru, yajna, ce-l vom aprinde în curând. Toţi ştiu că doar un combustibil lemnos de bună calitate poate să fie folosit în asemenea acte sacre.
- Acest moment al dimineţii este cel mai potrivit pentru ceea ce vom întreprinde, ne îndrumă Florin. Ritualul focului trebuie început înainte de mijirea soarelui la orizont şi va fi încheiat după ce discul său este bine vizibil pe cer. Ne va lua cam o jumătate de oră.
În afară de Dele şi Naina sunt prezente încă şase persoane: două femei, două tinere şi doi băieţi. Cu Florin şi cu mine suntem cu toţii zece participanţi. Dele dă câteva instrucţiuni indienilor, apoi suntem toţi atenţi la ceea ce avem fiecare de făcut.
Naina deschide cutiuţa cu pudra roşie kumkum. Aplică rând pe rând, tuturor celor prezenţi, un punct roşu între sprâncene, acolo unde este considerat că se află Ajna Chakra.
Suntem toţi în picioare, cu faţa către rugul pregătit, aşteptând răsăritul soarelui. De acum ştim ce avem de făcut. Florin va recita balada Mioriţa, având astfel funcţia de preot zamolxian, preot deceneu. Eu, cu grupul de indieni vom repeta în cor un singur cuvânt: Deceneu. Tuturor participanţilor Florin ne spune să ne gândim intens la o dorinţă personală, o sankalpa. Această cerere, supusă voinţei zeilor, urmează ca în viitor să fie împlinită prin puterea devoţiunii noastre către ei. Zeii vor asculta cererile noastre, duse către ei, prin mijlocirea focului sacru. Pe parcursul desfăşurării ritualului toţi cei prezenţi pot alimenta focul cu lemne şi vreascuri.
În scurt timp se lasă liniştea. Marele moment a sosit. Florin dă semnalul pornirii, spunând în româneşte:
- Să aprindem focul zeilor carpatini aici, în Himalaya!
Cu gesturi sigure se apleacă şi menţine flacăra unui chibrit aprins în mijlocul vreascurilor. Se iveşte o limbă plăpândă de foc.
- Iată cum debutăm, spune Florin cu vocea plină de emoţie. De la această flacără firavă se începe regenerarea unui întreg popor. Dedic acest ritual al focului lui Zamolxe.
Intonăm mantra zeului Zamolxe. Luăm ca model vestita mantră hindusă Om creând mantra specifică zam Grupul cântă: zaaaaaaammm. O singură intonare ne ia 15-20 de secunde. Executăm astfel trei rostiri, cu o scurtă pauză de câteva secunde între ele.
Apoi Florin porneşte cântul baladei, pe fondul sonor creat de noi prin pronunţarea numelui marelui preot geto-dac, Deceneu. Fiecare cuvânt ne ia 3-4 secunde: De-ce-neeeu, De-ce-neeeu, De-ce-neeeu... Florin deapănă faptele mioritice. Din când în când punem vreascuri şi lemne pe focul care de acuma s-a înteţit.
Visez cu ochii deschişi. Mă văd în munţii Carpaţi rezemat de bâta ciobanului şi înconjurat de oile păscând. Văd apoi siluete de geto-daci, aşa cum îi ştiu de pe Columna lui Traian şi din cărţile de istorie, cum apar din toate direcţiile şi se adună în jurul unui foc imens.
Florin este la a treia recitare a baladei. Ajunge la final, la momentul nunţii cereşti a ciobănelului: că la nunta mea s-a ivit o stea, c-am avut nuntaşi brazii, păltinaşii, preoţi munţii mari, păsări lăutari, păsărele mii şi stele făclii!. Privesc crestele munţilor Himalaya. Pe deasupra noastră se văd planând vulturii himalayeni. Ritualul se încheie cu pronunţarea a trei mantre zam.
- Garuda, Garuda, spune Dele arătând vulturii care la altitudine mare, zboară în cercuri largi, chiar deasupra capetelor noastre.
- Deva, deva, adaugă tot el, vrând să spună că zeii se manifestă în acei vulturi.
Florin radiază bucurie din toată fiinţa. Proiectul Deceneu a debutat aşa cum şi-a dorit.
Înainte de a ne răspândi fiecare la treburile proprii, Dele îi invită, pe cei din grupul cu care a venit, să participe şi a doua zi la yajna.
- Este extraordinar ce se întâmplă aici, îi spun lui Florin. Avem soli de acolo, din cer. Dele i-a numit pe vulturi, deva, zei.
- Mi se confirmă credinţa că sufletul marelui preot Deceneu era pe unul din acei munţi înalţi. Prin ritualul nostru el a intrat într-un vultur. A putut să vadă în acest fel ce se petrece aici şi de ce a fost chemat.
- Florine mă uimeşti. Ce va urma, numai Zamolxe ştie.
Ne retragem la hotel. Ziua ne-o petrecem citind. Florin are cu el studiile făcute de Densuşianu, Eliade, Vulcănescu şi alţi cercetători
ai timpurilor geto-dacilor.
- Florine, am observat că ai schimbat cuvintele Mioriţei. În versiunea ta, tovarăşii ciobănelului, mândru, tras ca prin inel, nu vor să-l omoare, ci... să-l însoare. Măicuţa lui caută să-l însoare şi ea, dar cu o băciţă care lui nu-i place. În rest totul este de vis, nunta lui în câmp de mohor la care, din lipsă de nuntaşi obişnuiţi, participă întreaga natură: brazii, păltinaşii, păsărelele care sunt lăutarii, preoţii care oficiază sunt munţii. Concordă cu crezul tău că spiritele marilor iniţiaţi sunt pe munţi. Nunta ciobănelului s-a prelungit în noapte astfel că stelele au luminat bolta. În acest context stelele pot fi luate ca surse de ghidare, arătând un drum spiritual.
- Interpretarea ta este corectă. Am dorit ca Mioriţa mea să fie veselă. De altfel sunt multiple variante ale baladei, dar toate subliniază aceeaşi simbioză existenţială dintre ciobănaş şi natură. Aşa văd eu zamolxianismul, dezvoltat până în zilele noastre.
Seara îl întâlnesc pe Dele. Vreau să îmi relateze despre zeii prezenţi prin aceste locuri. Numele dat ţinutului, Valea Zeilor, sigur are o semnificaţie. Mai întâi îmi spune câteva cuvinte despre el:
- Sunt originar din Valea Parvati. Satul meu, Malana, se găseşte la peste 2500 metri înălţime, şi este situat pe malul râului cu acelaşi nume, la aproape 25 km de aici. Comunitatea în care trăim este izolată, legendele noastre spun că ne tragem din soldaţii lui Alexandru Macedon, veniţi pe aceste meleaguri. Nu ne asemănăm cu oamenii altor comunităţi din împrejurimi, vorbim limba Kanashi, care este deosebită de toate celelalte din zonă.
- Am auzit ceea ce se spune despre voi. Ştiu şi că oamenii din aşezările de aici cred în unul sau în mai mulţi zei sau zeiţe, care le patronează viaţa. Voi la Malana ce zeu adoraţi?
- Zeitatea la care ne închinăm se numeşte Jamlu. Originea ei se pierde în timp. Reprezentarea fizică a zeităţii este animată de un spirit sfânt despre care noi credem că poate intra în oameni şi transmite mesaje.
- Zeul Jamlu! Numele sună apropiat de mantra folosită de noi, zam.
- Într-adevăr. Vă mărturisesc că această asemănare m-a făcut să mă ofer să vă ajut.
- Spune-mi mai multe despre Valea Zeilor.
- Se spune că în Himalaya, în Valea Zeilor, cerul este deschis către
cei de sus, încât omul poate chema orice suflet pe care doreşte să-l
coboare pe pământ. Noi credem că astfel de spirite pot coborâ în oamenii pe care îi numim gurr. Pe vâfurile munţilor sunt spiritele zeilor şi zeiţelor care uneori vin sub formă de vulturi. Ritualurile focurilor, yajna, cum le numim în India, au rolul de a chema spiritele care ascultă dorinţa, sankalpa, celui sau celei care le venerează şi apoi o împlinesc cum ştiu ele că este mai bine.
- Cât de răspândită este yajna prin aceste locuri?
- Foarte mult. Se spune că la Kullu, numit Kulantpitha în textele religioase, locuia înţeleptul Shringi, vestit şi pentru că a condus yajna regelui Dasharatha, eveniment care a creat posibilitatea naşterii zeului Rama şi a fraţilor săi, aşa cum se povesteşte în epopeea Ramayana ; prin invocarea zeului Vişnu, la această yajna, o parte a spiritului său a intrat atunci într-un om, în Rama, aşa cum am menţionat anterior că pot face spiritele.
- Aveţi credinţe foarte interesante. Dar tu, împreună cu soţia, de ce aţi părăsit satul vostru.
- Lucrăm doar temporar aici. În Malana oamenii sunt foarte săraci. Curând ne vom întoarce pe meleagurile natale.
- Mulţumesc Dele, am aflat multe de la tine. Ne întâlnim mâine dimineaţă.
A doua zi facem pregătiri similare. Este rândul meu de a conduce ritualul. Aleg ca text poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Lucian Blaga şi voi recita fragmente din poezia Luceafărul scrisă de Mihai Eminescu.
Ieşim din cabane şi în câteva minute ajungem la locul ştiut. Mi-am pregătit simbolic o coroniţă de creguţe verzi pe care mi-o aşez pe cap.
Din nou Naina, soţia lui Dele, pregăteşte pudra roşie kumkum. O aplică rând pe rând tuturor celor prezenţi.
Focul este aprins. În rolul meu de conducător al ritualului le amintesc celor prezenţi să-şi aleagă o dorinţă personală care va fi transmisă cerului, prin intermediul focului sacru, spre împlinire. Am şi eu dorinţa mea către Dumnezeu: Zamolxe, te rog să dai viaţă Proiectului Deceneu. Este aceeaşi pe care am cerut-o şi ieri.
- Închin acest ritual Zânei Zânelor, îi anunţ pe cei prezenţi în româneşte şi în engleză.
Intonăm iarăşi de trei ori mantra zam, apoi încep recitarea pe rând a poeziilor: eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu... Încet, ritmic,
versurile care m-au fascinat în anii de liceu sunt recitate de trei ori.
În surdină audienţa pronunţă neîncetat numele Deceneu.
Astăzi participanţii sunt mai vioi. Deşi prezentul foc ritual îl numim geto-dac, practic esenţa modului nostru de execuţie este aceeaşi cu cea a hinduşilor, doar cuvintele diferă.
Vulturii himalayeni fac iarăşi volute largi peste capetele noastre, dar de data aceasta zboară mai jos.
Am încheiat ritualul. Naina, soţia lui Dele, se apropie de mine şi îmi spune:
- Noi, oamenii de pe aici, avem întruchipări ale zeilor şi zeiţelor noastre în idolii pe care îi păstrăm şi cu care mergem mereu la sărbătorile locale. Cea a zeului dumneavoastră, Deceneu, unde este?
- Naina, Deceneu a fost un mare iniţiat, un fel de gurr cum spuneţi voi, al unui popor care a trăit cu peste 2000 de ani în urmă. Noi credem că spiritul lui a poposit aici, în Himalaya şi se manifestă într-unul din acei vulturi care planează acolo sus, arăt eu cerul. Pe măsură ce aceste practici yajna sunt împlinite, prezenţa lui Deceneu se va manifesta din ce în ce mai vizibil, mai aproape de noi. Am aflat de la Dele, ieri, despre credinţa voastră, că astfel de spirite pot intra şi în oameni. Deceneu poate fi numit zeu din punctul vostru de vedere, dar pentru noi el este un mare preot, un fel de brahman. Zeul nostru se numeşte Dumnezeu sau Zamolxe.
- Jamlu. Mi-a spus Dele că numele zeului dumneavoastră seamănă cu cel al zeului nostru.
- Într-adevăr. Este ceva de care putem ţine seama. Cercetări se pot face în viitor pe o astfel de temă. Noi, eu şi Florin, suntem din acele părţi ale lumii de unde au venit străbunii voştri, macedonenii şi grecii lui Alexandru Macedon.
- Chiar şi semănaţi cu noi, spune ea uitându-se la mine şi la Florin.
Dele reaminteşte grupului său că mâine, la aceeaşi oră, vom continua ritualul, apoi ne răspândim cu toţii.
Reveniţi la cabanele noastre îl rog pe Florin să îmi spună programul zilelor următoare:
- Ce vom mai face? Cât timp vom continua astfel?
- Depinde cum vor decurge evenimentele. Vom alterna între noi doi
conducerea ritualului. Mâine este rândul meu. Mă voi mai gândi ce
text să folosesc.
În restul zilei cutreierăm împrejurimile. În continuarea dimineţii
mergem pe malul râului, în sus, spre Manali, după-amiaza schimbăm
direcţia, umblând pe râu în jos către Kullu. Totodată adunăm şi pregătim lemne pentru a doua zi.
- Florin, ce vei recita sau cânta mâine?
- Va fi o surpriză.
- Abia o aştept.
În dimineaţa următoare, la aceeaşi oră, ne îndreptăm către locul de întâlnire. Dele, Naina şi grupul lor sunt deja prezenţi, ca de abicei. Este surprinzător să constatăm punctualitatea acestor oameni, ştiind cât de rară este ea printre indieni.
Ritualul nostru începe ca de obicei. Naina ne înseamnă un punct între sprâncene cu pudra roşie kumkum. Apoi Florin le aminteşte tuturor să-şi pună o dorinţă în minte şi anunţă scopul ritualului:
- Dedic această yajna marelui preot geto-dac, Deceneu.
Florin recită în această a treia zi a ritualului poezii despre trecutul glorios al geto-dacilor. Arată dârzenia acelor oameni şi spiritul lor de dreptate. Pentru mine, care înţeleg limba română, tot ce aud este deosebit de înălţător.
Corul participă cu acelaşi sârg la momentele de extaz devoţional. Privesc cerul. Câţiva vulturi himalayeni îndrăznesc să coboare doar la circa 100 de metri înălţime de noi, ceva neobişnuit pentru aceşti solitari ai înălţimilor. Deja a trecut mai mult de jumătate de oră şi ne apropiem de încheierea ritualului. Florin pronunţă ultimele cuvinte… apoi se face linişte.
Deodată se petrece ceva neaşteptat. Privesc şi… nu-mi cred ochilor. Un vultur, aflat doar la câţiva metri, coboară în picaj chiar deasupra noastră. Îl atinge pe Florin cu o aripă… apoi se înalţă iarăşi în văzduh. Spre surprinderea mea, această întâmplare nu provoacă panică printre colaboratorii noştri indieni. În schimb eu şi Florin suntem uluiţi.
- Ce s-a întâmplat? Te-a rănit? îl întreb.
- Doar m-a atins cu aripa.
Văd că Florin are o scurtă convorbire cu Dele, după care grupul se dispersează. Ne retragem şi noi la cabane.
- Ce întâmplare extraordinară! Şi dintre toţi cei prezenţi vulturul te-a atins cu aripa doar pe tine.
- Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat. Vorbeşte cu Dele.
În timpul zilei am ocazia să-l întâlnesc pe indianul nostru.
- Ce zici de cele petrecute? Oare de ce vulturul a coborât şi l-a atins
cu aripa pe prietenul meu după ce am înfăptuit yajna azi dimineaţă?
- V-aţi dat seama cred, că s-a produs un transfer spiritual în corpul colegului dumneavoastră. El a dobândit ceea ce şi-a dorit, prin ritualurile înfăptuite aici.
- Prin urmare are în el sufletul lui Deceneu.
- Asta în mod cert. Vulturul i l-a transmis. Dar manifestarea sufetului nou în personalitatea amicului dumneavoastră nu se va produce imediat. Veţi vedea că vor trece săptămâni, chiar luni, până când calităţile sufletului absorbit vor putea fi vădit observate în el. Este nevoie de o adaptare a sufletului la noul mediu uman în care a descins, adică prietenul dumneavoastră.
- Acum înţeleg mai bine. Mulţumesc că m-ai lămurit, Dele.
Mă reîntorc la căbănuţele noastre şi îl întreb pe Florin despre programul nostru din ziua următoare.
- Va trebui să plecăm chiar mâine.
- Cum crezi tu că este mai bine.
Înainte de plecare, îi sugerez lui Florin să facem un cadou generos, o sumă de bani, ajutorului nostru, Dele.
- Şi eu mă gândeam la asta. Sunt aşa săraci oamenii pe aici. Uite partea mea, pune şi tu cât doreşti.
Îi găsesc pe Dele şi Naina îndeletnicindu-se cu treburile gospodăreşti, mă apropii de ei şi le înmânez darul nostru. Cei doi privesc cu uimire şi nespusă bucurie, când la surpriza făcută, când înspre mine. Dele este foarte emoţionat.
- Sir, eu şi soţia ne întoarcem chiar mâine în satul nostru. Vă mulţumim pentru bunătate.
- Rămâneţi cu bine. Noi plecăm mâine la Kullu.
- Drum bun şi să vă vedem cândva la noi în sat la Malana.
- Nu cred că voi putea escalada munţii până acolo. Rămâneţi cu bine. Zeul Jamlu fie cu voi.
- Şi Zamolxe cu dumneavoastră.
Ajuns din nou la cabane, ne aranjăm bagajele pentru plecarea
noastră de a doua zi. Vom merge la Kullu cu un taxiu. De acolo vom
obţine uşor bilete de avion de întors la Delhi. În acest sezon de vârf nu prea sunt călători care să părăsească zona turistică, ce devine pe zi ce trece tot mai aglomerată.
În ziua ce urmează, de la Kullu zburăm cu avionul la Delhi.
Ce vom face mai departe? Florin va merge la Bombey. De acolo, în
câteva zile, are avion spre Europa. Eu mă voi înapoia la Benares.
A fost o întâlnire de pomină, aşa cum am şi crezut că va fi, dar aş vrea să ştiu cât mai multe despre focul sacru care poate fi închinat zânelor şi zeilor, acolo, în România. Cer sfatul lui Florin:
- Ce izvoare pot consulta despre focul sacru?
- Despre aceasta cel mai bine ar fi să vorbeşti cu profesorul Coriolan Bârnea din oraşul Făgăraş. El este cel care a studiat documentele istorice şi tezaurul folcloric românesc şi se preocupă de regenerarea spiritualităţii geto-dacilor. Tot el spune că religia geto-dacilor este încă vie. Cuvântul Dumnezeu, deşi folosit de către creştinii ortodocşi români de veacuri, desemnează de fapt un zeu „păgân”. Etimologic, Dumnezeu înseamnă „stăpâne zeu”, „doamne zeu”. Cercetările îi aparţin profesorului Coriolan Bârnea. Dumnezeu este prin urmare echivalent cu termenul folosit de geto-daci, Zamolxe. Profesorul este persoana care m-a inspirat să vin aici, în munţii Himalaya şi să demarez Proiectul Deceneu. Cât priveşte religia lui proprie, el spune că aparţine celei zamolxiene.
- Coriolan Bârnea? Cum îl pot găsi?
- Toată lumea îl ştie în Făgăraş.
Ne-am notat deja adresele unde vom putea coresponda. La gară ne despărţim cu o îmbrăţişare caldă.
- Dragă prietene, este fascinant ce mi s-a întâmplat în compania ta aici, în India, îi spun. De acum sunt foarte curios ce va urma.
- Nici eu nu ştiu. Dar pot spune cu certitudine că Proiectul Deceneu a debutat cu succes.
Întors la Benares îmi reamintesc evenimentele şi încerc o evaluare a celor petrecute alături de Florin Şoimariu. Proiectul Deceneu este o iniţiativă extrem de temerară: regenerarea unui popor pe baze spirituale noi.
Intenţionez ca la revenirea mea în Australia să iau imediat legătura cu Florin şi să aflu cum se derulează planul său.

* * *
Cap. 2

Zamolxianism

Reîntors în Australia îi scriu lui Florin, cu lux de amănunte, ceea ce am mai făcut după despărţirea noastră de la Delhi şi îl întreb despre noutăţile aduse în desfăşurarea Proiectului Deceneu, în România. Dar, până la sfârşitul anului 1997 i-am tot scris pe adresa dată de el, dar nu am primit niciodată răspuns. Până la urmă am renunţat să îi mai trimit scrisori.
Anii următori am călătorit în India, în acest fel plecarea în România fiind mereu amânată. Tragedia valurilor uriaşe ţunami, din decembrie 2004, m-a prins în India, deşi nu în aria afectată. În primăvara anului 2005 mă hotărăsc să merg în România, pe timpul verii. Întâmplările petrecute în India în compania lui Florin îmi sunt încă vii în memorie, parcă ieri au avut loc. Trebuie neapărat să rezolv misterul întreruperii legăturii noastre.
Ajuns în România, după câteva zile de la sosire plec la Făgăraş. Am cu mine adresa dată de Florin. De la gară iau un taxiu.
Intru în holul blocului, urc şi sun la uşa apartamentului. Uşa se deschide iar în cadrul ei apare un domn. Este mirat să vadă în prag un necunoscut.
- Bună ziua. Caut un prieten, se numeşte Şoimariu... Florin Şoimariu.
- Florin Şoimariu? Domnule dragă, persoana pe care o căutaţi nu locuieşte aici. Noi ne-am mutat în acest apartament acum 3 ani. L-am cumpărat de la un anume domn Gavrilă. Poate că cel pe care îl căutaţi a locuit aici înaintea celui de la care am cumpărat noi.
Rămân nedumerit şi dezamăgit. Cele ce aud mă iau prin surprindere. Vroiam neapărat să-l regăsesc pe omul care a pornit Proiectul Deceneu în munţii Himalaya.
- De altfel nu am auzit prin Făgăraş că ar locui în oraşul nostru cineva cu numele Şoimariu. Noi am veni aici din Alba Iulia, nu putem spune că ştim prea multă lume în Făgăraş. Dar dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cine sunteţi şi de unde veniţi?
- Din Australia. L-am cunoscut pe Florin Şoimariu în India cu 8 ani în urmă. Atunci, imediat după ce am revenit în Australia, i-am trimis
câteva scrisori în România. Neprimind niciun răspuns, am renunţat,
crezând că prietenul meu s-a mutat undeva.
- Nu ştim nimic despre amicul dumneavoastră.
Interlocutorii mei sunt foarte amuzaţi de întâlnirea lor cu mine. Sunt bine dispuşi, se pare că le-am stârnit curiozitatea.
- Aţi vizitat India. Foarte interesant. Dar de ce nu intraţi? intervine doamna cu amabilitate. Numele meu este Laura şi a soţului meu, Mircea. Familia Manea. Dumneavoastră?
- Cezar Augustin.
Poftit în sufragerie sunt invitat să iau loc pe unul dintre fotolii.
- Doriţi un ceai? întreabă doamna.
- Cu plăcere, mulţumesc.
Domnul se aşază şi el într-un alt fotoliu alăturat.
- Suntem chiar amuzaţi de această întâmplare, spune el. Deci domnul Şoimariu, pe care l-aţi cunoscut în India, v-a dat această adresă.
- Este tot ce ştiu despre el şi Făgăraş. Mi-a menţionat totuşi un nume, al profesorului Coriolan Bârnea, care ar locui tot aici în oraş.
- O... pe profesorul Bârnea îl cunoaştem.
- Iată că totuşi există o legătură, zic bucuros. Florin Şoimariu ştia ceva.
La un moment dat încăperea este inundată de aroma suavă de busuioc. Gazda ne înmânează câte o ceaşcă de ceai fiecăruia.
- Auzi Laura, domnul a menţionat numele profesorului Bârnea. Ştie despre el de la acel domn Şoimariu.
- Aaa! Da?
Ceaiul fierbinte ne transmite din căldura şi savoarea sa. În acest timp gazdele încearcă să-mi afle intenţiile.
- Ce veţi face în continuare? întreabă doamna Laura.
- Vreau să-l întâlnesc pe profesorul Bârnea. Sunt convins că dânsul va lămuri misterul dispariţiei lui Florin Şoimariu. Profesorul desigur că îl cunoaşte.
- Vă putem face noi legătura cu el, îşi oferă serviciile domnul Mircea.
- Ar fi minunat.
Ridică receptorul din furcă şi formează un număr la tastele aparatului. Începând convorbirea cu o scurtă introducere îi explică profesorului Bârnea că domnul Cezar Augustin, venit tocmai din Australia, ar dori să-l vadă.
- Domnul Bârnea vă întreabă dacă puteţi să îl vizitaţi într-o jumătate de oră. Stă destul de aproape de noi. Vă vom conduce.
- Da, desigur, îi mulţumesc.
În scurt timp suntem gata şi plecăm.
Traversăm piaţa cetăţii. Pe drum domnul Mircea îşi motivează grabnica plecare, după ce vom ajunge la casa profesorului:
- Noi nu vom putea să fim în continuare cu dumneavoastră, mai avem nişte treburi de făcut. Doar vă ducem până acolo.
În circa 20 de minute ajungem la destinaţie. Intrăm în curtea spaţioasă a unei case arătoase. Profesorul Bârnea este aşezat la o masă de grădină la umbra unui pom. Însoţitorii mei mă prezintă, apoi se scuză că nu pot rămâne şi pleacă imediat.
- Cezar Augustin din Australia? îşi începe profesorul dialogul. Eu nu cunosc pe nimeni prin acele locuri, mă întreb cum aţi aflat dumneavoastră despre mine?
- Este o întreagă istorie, domnule profesor. Şi este legată de India.
- India? Asta-i culmea. Nu am nicio legătură cu India. Spuneţi-mi vă rog ce ştiţi?
- În India l-am cunoscut pe concetăţeanul dumneavoastră Florin Şoimariu. În India el a demarat Proiectul Deceneu.
- Aaaa! Florin Şoimariu!?
Cu o mirare întipărită pe chip, îşi aduce aminte:
- Da, da. Cu ani în urmă am cunoscut persoana despre care vorbiţi. Mi-a spus că fusese în India, dar nu a menţionat nimic despre Proiectul Deceneu. Am aflat ulterior că el a părăsit Făgăraşul. Nu ştiu unde poate fi acum.
- Florin Şoimariu mi-a descris în mare studiile ce le-aţi făcut, cele legate de regenerarea religiei geto-dacilor.
- Domnule dragă, preocuparea asta a mea este adevărată. De mulţi ani am un proiect personal legat de reînvierea tradiţiilor strămoşilor noştri geto-daci. Dar vă spun că sunt foarte puţine persoane cu care am vorbit despre cercetările mele.
- Florin Şoimariu mi-a vorbit despre credinţa dumneavoastră că religia geto-dacilor este încă vie.
- Afirm cu putere că aşa este.
- Tot Florin Şoimariu mi-a spus şi faptul că lui Dumnezeu îi spuneţi zeul Dumnezeu sau Zamolxe.
- Întocmai. Etimologic, Dumnezeu înseamnă „stăpâne zeu”. Nu se
poate contesta faptul că este un apelativ pe care creştinii l-au preluat de la populaţia locală, la venirea lor aici, nu din filiera ebraică, aşa cum ar fi fost normal să o facă. Dumnezeu este un zeu, acelaşi cu zeul Zamolxe al daco-geţilor.
Convorbirea ne este întreruptă de soneria telefonului ce exista în casă.
- Vă rog să mă scuzaţi, spune profesorul Bârnea, în timp ce se ridică iute şi merge către aparat.
După căteva clipe se întoarce şi mi se adresează cu un aer încurcat.
- Domnule dragă, trebuie să întrerupem discuţia noastră agreabilă de astăzi. A apărut ceva urgent şi trebuie să plec de acasă. Dacă mai rămâneţi în Făgăraş, ne mai putem întâlni.
- Pot sta câteva zile.
- Foarte bine. Puteţi reveni mâine pe la aceeaşi oră?
- Sigur.
Părăsesc locuinţa profesorului Bârnea. Îmi găsesc cazare în oraş. A doua zi, la ora stabilită, mă înfăţişez iarăşi la casa profesorului. Acesta mă aşteaptă în curte, este cât se poate de binevoitor.
- Să ştiţi că sunt deosebit de uimit de evenimentele pe care le trăim amândoi. Veniţi tocmai din Australia să mă întâlniţi la Făgăraş. M-am tot gândit la discuţia noastră de ieri. Sunt acum încredinţat că în spatele a ceea ce ni se întâmplă există un scop mult mai înalt.
- Şi eu înclin să cred la fel, ele nu pot fi decât aranjate cumva, de o putere pe care nu o putem înţelege deocamdată.
- Sunt de acord cu ce spuneţi, domnule Augustin. Doriţi să mâncaţi nişte fructe? Am câteva pere în casă.
- Da, vă mulţumesc.
Profesorul Bârnea se ridică de la masă, intră în casă şi revine cu un platou plin cu fructe. Mă întreabă:
- Aţi menţionat ceva ieri despre Proiectul Deceneu. Ce cuprinde?
Îi relatez profesorului toate cele întâmplate cu Florin şi cu mine în India, în Valea Zeilor.
- Este fascinant, nemaipomenit de interesant, mărturiseşte.
Fructele parfumate şi zemoase ne creează o stare plăcută. Entuziasmat, profesorul Bârnea îmi face o propunere:
- Ce-ar fi ca în loc să folosim timpul pentru descoperirea urmelor lui Florin Şoimariu, care fireşte că trebuie să fie pe undeva, să aflăm
mai degrabă de ce ne-am întâlnit noi.
- Sunt de acord. Aş dori mai întâi să continuaţi ideea începută ieri, despre Dumnezeu, ca fiind zeu.
- Domnule dragă, precum spuneam, cuvântul românesc Dumnezeu este numele zeităţii supreme, pe care populaţia locală îl folosea. Etimologic este format din două cuvinte latine, domine, care înseamnă stăpân, în invocarea adresată lui, iar cuvântul zeu provine de la deus. Deci, „stăpâne zeu”. Nu se poate contesta ideea că Dumnezeu se referă la zeu, nicidecum la numele Creatorului folosit în iudaism, acela fiind Iehova. Doar unele grupări creştine folosesc apelativul Iehova, pentru a arăta legătura lor intrinsecă cu iudaismul, ca să sublinieze că este vorba de acelaşi Creator.
- Zamolxianismul va folosi deci apelativul Dumnezeu.
- Desigur. Nimeni nu poate monopoliza cuvântul. Oricine poate să-l utilizeze, dar noi zamolxienii credem că este nume de zeu. În zamolxianism se pot folosi ambele nume. Atunci când zeităţii supreme i se spune Dumnezeu, avem numele Lui folosit de populaţia romanizată a Daciei. Când i se spune Zamolxe ne conectăm la rădăcinile geto-dacice. Creştinii, cred eu, ar fi mai apropiaţi de rădăcinile religiei lor dacă ar folosi numele Iehova, cel la care se închina Iisus. Dar desigur că nimeni nu le poate impune ce termen să utilizeze pentru denumirea divinităţii în care cred. Eu sunt de religie zamolxiană, numesc zeitatea supremă atât Dumnezeu, cât şi Zamolxe.
- Deosebit de interesant. Să trecem acum la religia geto-dacilor. Există surse din antichitate, precum şi de mai târziu, care tratează acest subiect. Putem oare reconstitui a religie după astfel de documente? În ce stadiu vă găsiţi cu cercetarea?
- Domnule dragă, vă înformez încă de la început că intenţia mea nu este de a reconstitui religia geto-dacilor având ca bază astfel de informaţii, ci să o redescopăr, în forma în care se găseşte în prezent. Eu cred că de la ocupaţia romană a Daciei, credinţa geto-dacilor a continuat să evolueze, să se transforme, chiar dacă a fost pe parcurs estompată şi dominată de religia creştină. Zamolxianismul este un fenomen foarte interesant. Sub forma credinţelor populare a continuat să facă paşi înainte, să crească, putem spune. Aceasta şi din cauza faptului că în creştinismul românilor s-a folosit numele zeului Dumnezeu, nu cel original al tradiţiei ebraice, care, cum spuneam, este Iehova. Astfel s-a facilitat continuarea parţială a practicilor religioase
existente înainte de venirea creştinismului pe teritoriile locuite în
prezent de români.
- Susţineţi ideea că o religie poate continua şi încă evolua fără să se manifeste prea mult la suprafaţă.
- Într-adevăr, eu cred că aceasta s-a întâmplat cu zamolxianismul.
- Ce documente vă susţin teoria?
- O bază documentară, din trecutul istoric, în acest caz, este mai puţin folositoare, pentru a reconstitui religia. Baza mea este practică, culege date din realitate. Cercetez cu atenţie credinţele populare, le conceptualizez, apoi ajung la anumite concluzii. Un fapt trebuie spus clar de la început: nu doresc să reconstitui religia geto-dacilor aşa cum exista în antichitate, ci să o scot la suprafaţă pe cea păstrată în sufletul neamului românesc. Cu alte cuvinte fac o operaţie de extragere a zamolxianismului din tradiţiile populare ale românilor. Este drept, fac comparaţii uneori cu ceea ce ştim de la cei care au scris despre acest subiect în trecut. Dar, în ultimă instanţă, ceea ce contează este religia contemporană, nu ceea ce s-a scris din antichitate până în prezent, despre ea. Cercetarea scrierilor lui Herodot, Platon, Strabon sau a altor autori mai târzii, înclusiv creştini, despre geto-daci, Zalmoxe şi cultul religios al acelui popor este interesantă, dar informaţiile lor sunt de multe ori contradictorii. Acea lume despre care scriau ei, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate, nu mai există. Nu ne interesează decât ca mărturie istorică. Mă concentrez în schimb pe cele scrise de cercetătorii români în ştiinţele sociale, care au identificat zamolxianismul ca fiind prezent în tradiţiile populare ale românilor. Susţin, ca mulţi dintre ei, că în crezurile populare se poate descoperi sufletul zamolxianului timpurilor de azi.
- În ce stadiu vă găsiţi? Când aţi început practic cercetările?
- Din tinereţe m-a interesat tradiţia strămoşească a românilor. Dar, din 1997 încoace, am avut un fel de revelaţii în această direcţie. După întrevederea scurtă, din acelaşi an, cu prietenul dumneavoastră Florin, ceva parcă s-a întâmplat. De-a lungul timpului am purtat discuţii cu mulţi creştini din grupări diferite. Toţi susţineau că ceilalţi creştini sunt eretici, deoarece nu acceptă crezul lor. Acest fapt este un paradox, deoarece opiniile creştine sunt construite în jurul aceluiaşi set de idei, aflate în scripturi. Am analizat pe toate părţile cele expuse de ortodocşi, catolici şi grupările creştine protestante şi neoprotestante.
Fiecare era părtinitor cu tabăra sa, crezând că numai ei posedă
adevărul şi salvarea.
- E straniu că această confuzie se menţine încă de la începuturile creştinismului şi a fost confirmată cu trecerea timpului. Există o dezbinare între credincioşii aceleiaşi religii, care ne pune pe gânduri.
- Exact. După aceea, tot în acel an, am avut ocazia să particip la o sărbătoare populară, o nedeie. Am cunoscut acolo un ţăran. Îl chema Gligor, un nume care se foloseşte mai des la românii din Ardeal. De la acel om simplu am aflat despre câteva credinţe populare deosebite. Îmi amintesc chiar o vorbă de-a lui: „Noi, domnule, avem credinţa noastră, că sufletele celor duşi de pe această lume sunt vii, undeva. Ele se întorc în oameni dacă le chemi” spunea el. Revenit acasă, după acea întâlnire, am încercat să îmi dau seama de substratul ideilor ţăranului Gligor. Aceasta m-a hotărât să încep studiul sistematic. An de an am acumulat informaţii, pe parcurs mi s-a adeverit convingerea că acele credinţe populare româneşti formează un întreg mod de viaţă, reprezintă o religie, în toată puterea cuvântului, care coexistă sincretic cu ideile creştine în actualul creştinism ortodox românesc. Dar să revenim la zamolxianism.
- Sunt deosebit de curios să aflu amănunte. Ce se poate spune de pildă despre zeul suprem Zamolxe şi panteonul zamolxian?
- Aş începe mai degrabă cu panteonul, apoi voi schiţa cum apare Zamolxe ca zeu mântuitor. În primul rând trebuie spus faptul că noi, în credinţele populare, avem zâne şi zei. Zăii cum spun mai ales ţăranii. Zeii şi zânele sunt anumite spirite. Manifestarea lor poate fi considerată dintr- o perspectivă masculină şi feminină. Etimologic, cuvântului zână i se atribuie şi provenienţa de la numele Dianei, zeiţa fertilităţii la romani, o divinitate strâns legată de natură, fiind şi protectoare a femeilor. Această zeiţă este epitomul care a generat pleiada de zâne în tradiţiile românilor. Numele Diana a dat naştere la figura centrală a folclorului românesc, Sânziana, care practic provine de la Sancta Diana, adică sfânta zână. În acelaşi fel regăsim motivarea existenţei celorlalte zâne.
- Vă referiţi la credinţele în zâna florilor, zâna apelor, zâna ploilor, zâna zorilor şi alte spirite ale căror existenţă explică relaţia omului cu natura?
- Întocmai. Se ştie despre ele din credinţele populare. S-ar putea elabora o întreagă teorie a zânelor şi zeilor, un proiect la care lucrez în prezent. Esenţială este legătura lor cu natura. Zeităţile populare nu sunt adorate în genul în care sunt adulaţi sfinţii, ele se află într-o simbioză existenţială cu oamenii, care cred şi îşi pun nădejdea în ele. Aşa cum aţi remarcat avem zâna florilor, zâna apelor, zâna ploilor, zâna zorilor şi alte zâne, câte una pentru fiecare fenomen al naturii, privit cu gingăşie de către om. Aceste entităţi, spirite le putem spune, reprezintă partea pozitivă a manifestării naturii. De pildă zâna florilor este cea care ne bucură cu frumuseţea şi mireasma florilor, aducând în noi trăirea iubirii, armoniei mentale, sănătăţii. Zâna apelor ne încântă cu răcoarea apelor, ne purifică prin folosirea apei pentru spălat, ne hrăneşte prin a bea apă, ne armonizează mental ascultând susurul unui izvor. Zâna ploilor înlesneşte recoltele bogate, răcoreşte aerul şi hrăneşte vegetaţia, aducând abundenţă. Zâna zorilor ne întâmpină în zori sub forma aerului proaspăt, dând astfel vigoare faptelor ce vor urma în timpul zilei. Cât priveşte Zâna Zânelor, ea este paragonul acestor entităţi spirituale, un fel de mamă cosmică, având paralele în marile tradiţii mitologice. Într-un fel, ea este aspectul feminin al lui Dumnezeu.
- Pe când Dumnezeu în creştinism este singuratic.
- Paradoxal, aşa este. Îndrăznesc să spun că în zamolxianism Dumnezeu este într-un parteneriat cu Zâna Zânelor, mama cosmică, pe care o putem numi Domnazâna. Un astfel de echilibru este susţinut de viaţa însăşi, zeităţile participând la simbioza existenţială om-natură într-un mod logic şi raţional. Este adevărat că şi în creştinism s-a încercat portretizarea puterii feminine prin Maica Domnului, dar aceasta nu a adus parteneriatul natural masculin- feminin în sensul de plus- minus, zi- noapte. Acest fapt continuă să genereze dispute extreme, unele grupări creştine realizând fisura şi încercând să repare „ţesătura” prin ordinarea femeilor în clerul bisericii. Deşi în creştinismul ortodox nu se manifestă acest aspect la suprafaţă, un astfel de curent reformator, ca în catolicism sau protestantism de pildă, în viitor poate erupe. Raţionalitatea îşi va spune cuvântul şi în această privinţă. Pe când în cazul zânelor noastre nu avem astfel de probleme; omul se raportează la frumuseţea naturii, căreia i se atribuie de cele mai multe ori un gen feminin de zeitate, o zână.
- Ce frumos vorbiţi. Îmi amintiţi de plăcerea cu care ascultam poveştile cu zâne în copilărie. Şi acum îmi place să le ascult dar acum realizez raţional frumuseţea acestor concepte. Există o logică a manifestării zeităţilor, care reprezintă de fapt ordinea şi frumuseţea,
armonia în natură, precum este cazul zânelor de pildă.
- Exact. Cele discutate până acum se referă la înclinaţia pozitivă a unor spirite. Pe de altă parte avem însă şi partea negativă. Această negativitate trebuie înţeleasă ca dezordine, formând practic, cu celălalt aspect, de ordine, un dualism. Întregul concept de zâne şi zei, ca aspecte pozitive, face parte din dualitatea ordine-dezordine. Pe partea de dezordine sunt ielele şi rusaliile care se opun zânelor, şi zmeii care se opun zeilor, lui Făt-Frumos, precum este exemplul eroului popular al românilor. Acest dualism este intrinsec manifestării, vom avea întotdeauna partea pozitivă şi partea negativă prezente în ceva existent material. Aceasta se întâmplă deoarece niciodată perfecţiunea nu poate fi atinsă, totdeauna va exista o predominanţă a unei parţi în defavoarea celeilalte. Existenţial, dezordinea nu poate dispare deoarece este însăşi baza conceptuală pe care se spijină ordinea. Reciproc este tot atât de valabil. Priviţi cosmosul cum se manifestă în dualismul ordine-dezordine. Tot astfel se întâmplă în tot ce întreprindem în viaţa noastră marcată de dualismul bine-rău, deci de ordine şi dezordine.
- Vă rog să dezvoltaţi mai mult conceptul despre partea de dezordine, acea manifestare reprezentată prin iele şi rusalii, pentru genul feminin, şi zmei pentru cel masculin.
- Aici ideile sunt în opoziţie faţă de cele spuse despre ordine. Dezordinea poate genera răul de care ne ferim, deoarece poate produce durere. Reprezentarea dinamicii durerii este dată de manifestarea spiritelor negative despre care am menţionat. Omul are frică de dezordinea ce îi aduce durere, dar poate accepta dezordinea mai pasivă, precum sunt delăsarea, inactivitatea, abandonul, lenea. Dar dezordinea poate fi şi agresivă, se spune despre iele, de pildă, că pot face rău celor care le văd. Zmeii sunt şi ei de aceeaşi parte a manifestării negativităţii, participarea lor este de a creşte cumva dezordinea, deci entropia socială, prin distrugerile şi relele care le sunt atribuite. Chiar se spune în popor despre cineva care este presupus făcător de rele: „Ce-ai mai făcut, zmeule?”. Acestea sunt considerate crezuri religioase deoarece sunt marcate de credinţa în spirite.
- Care este geneza spiritelor care predispun la ordine, dezordine şi gama de fapte ce intră în aceste categorii filosofice?
- În primul rând spiritele au caracteristicile ce se atribuie naturii. Florile, apa, soarele, pădurea, valea, muntele şi toate celelalte forme sau aspecte din natură ni se dezvăluie prin însuşirile lor proprii pe care le ştim din experienţa simţurilor. Dar o religie, bazată pe aceste realităţi materiale, capătă contur numai atunci când mintea le crede ca având impact asupra vieţii omului. Din această perspectivă putem spune că spiritele zeităţilor sunt conceptualizate de om, deşi ele în esenţă au natura lor proprie. Această interacţiune om- natură creează religia, care ia în seamă aspectele de ordine şi dezordine prezente în acţiunile desfăşurate în cadrul ei. Există o continuă dinamică a influenţării, condiţionării om-natură, la care omul participă, generând mai mult sau mai puţin conştient raporturi cu natura, în feluritele circumstanţe ale vieţii sale. Oamenii, trăind pe lângă păduri, conceptualizează spiritele pădurii, cei locuind pe lângă ape, pe cele ale apelor, cei de la munte pe cele ale munţilor, şi aşa mai departe.
- Să revenim la frumuseţea tradiţiilor noastre populare. Ce spuneţi despre zei?
- Dragobetele, de exemplu, este zeul iubirii şi este sărbătorit la venirea primăverii, odată cu renaşterea naturii la viaţă. Omul participă la renaşterea „de afară”, reînnoindu-şi energiile interioare odată cu surplusul energiei solare ce irupe în această perioadă a anului. Se spune printre români: „Dragobetele sărută fetele!” Obiceiul Caloianul este practicat pentru aducerea ploii, fiind o invocare a cerului, a zânei ploilor de a se îndura de oameni şi a le trimite ploaia.
- Cum veţi crea legătura trecutului daco-getic cu prezentul de factură religioasă?
- Prin cultul focului. Dacii aveau multiple divinităţi cărora li se închinau, dar aspectul dominant al acestor practici este legat de cultul focului, existent până în zilele noastre. Ciobanii carpatini venerează focul, în jurul căruia se strâng să depene poveşti, să facă planuri sau să cânte. Ei bine... aceste manifestări sunt închinate lui Zamolxe, chiar dacă oamenii nu sunt conştienţi de aceasta. Practica aceasta a focului a ţinut zamolxianismul în viaţă. Balada populară Mioriţa cred ca a avut un aport substanţial, de-a lungul secolelor, la perpetuarea spiritului care animă sufletul neamului românesc.
- Acum, după ce am discutat despre zâne şi zei, ce îmi puteţi spune despre zeul Zamolxe, zeul Dumnezeu.
- Zamolxe este în primul rând mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni. Precum se spune din antichitate, Zamolxe a cutreierat lumea, aducând cu el înţelepciune înaltă pentru poporul său, învăţând tainele sufletului, pe cele ale minţii şi pe cele ale materiei de la filosoful antic grec Pitagora, căruia Zamolxe i-a fost învăţăcel. Reîntors la neamul său, astfel instruit, Zamolxe a fost divinizat de popor încă din timpul vieţii. Exemplul lui este paradigmatic. Atingând mântuirea, starea prin care un suflet, aflat încă într-un corp uman, se uneşte cu cel al lui Dumnezeu, Zamolxe a fost eliberat din constrângerea materiei. Atunci când spunem că Zamolxe este Dumnezeu, exprimarea cuprinde sensul că sufletul lui a devenit una cu cel al lui Dumnezeu. Dar, ca persoană îndividuală, ne raportăm la omul Zamolxe, acel mijlocitor care a devenit mântuitor prin cunoaşterea căii eliberării spirituale pe care ne-a arătat-o şi nouă, celor care vrem să o urmăm.
- Cum participă zeul Zamolxe la intermedierea legăturilor cu divinitatea?
- Sunt câteva idei care se desprind cu claritate. Deşi zeul Zamolxe se găseşte în cer, mai precis spiritul lui se află acolo, manifestarea lui către colectivitatea oamenilor se face prin divinităţi, adică prin zâne şi zei, care îl reprezintă aici pe pământ. Cât despre aspectele negative, precum sunt ielele şi zmeii, ele reprezintă proiecţia din universul lui Dumnezeu (care ca existenţă este în esenţă neutru şi reflectiv) către lumea oamenilor, a dezordinii. Important de reţinut, dacă ieşim din abstractizarea dată de ideile ce definesc natura divinităţii, este faptul că cei care se închină la Zamolxe primesc ordinea, iar cei care se complac în dezordine au parte de dezordine. Ideea puerilă a existenţei diavolului ca persoană este nonexistentă în zamolxianism. Considerând existenţa zânelor şi zeilor, a zeităţilor care au un nume, putem spune în acest sens că zamolxianismul este politeist, dar şi monoteist prin existenţa zeităţii supreme, Dumnezeu, şi a unui mântuitor, Zamolxe, care îşi deleagă funcţiile altor divinităţi, zânelor şi zeilor, prin care Dumnezeu se proiectează în lumea materiei. Avem de-a face cu transcendenţa care în acest fel este mereu prezentă în natură. Aici este întreaga frumuseţe a zamolxianismului.
- Poate oare Zamolxe să revină printre oameni?
- Desigur, atunci când spiritul lui este chemat. Prezenţa lui este vădită în focul lui Zamolxe, focul sacru al lumânării, torţei sau rugului. Focul devine sacru atunci când este conştientizat ca atare în mintea celor care participă la ritualul focului lui Zamolxe. Atunci omul este în contact direct cu mântuitorul Zamolxe şi poate să-i spună ce doreşte pentru viaţa-i. Cu alte cuvinte, Zamolxe, prin expresia lui materială, focul sacru, este mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Rezultatul nu se manifestă prin minuni, aşa cum se crede în alte religii, acele presupuse fenomene care sfidează legile naturii, ci ca inspiraţie dată celor care cer o favoare focului lui Zamolxe.
- O atare explicaţie este foarte raţională.
- Întocmai. Cum natura are legile ei, tot aşa şi spiritul are legile lui. Mintea, în acest caz, exprimă planul intermediar dintre spirit şi materie. Prin minte omul primeşte inspiraţia dată de spirit pentru a rezolva probleme din lumea materiei. Spiritul ia forma sufletului, atunci când se manifestă în om. Deci universul conştient răspunde raţional la dorinţele materiale, exprimate prin aspiraţia mentală în prezenţa focului sacru, vehiculul ce face transferul dorinţelor către lumea spiritelor, de unde soluţiile se întorc în lumea materiei prin medierea percepţiei mentale. Zamolxianismul este raţional în abordarea celor trei tărâmuri existenţiale: spirtual, mental şi material. Nu degeaba se spunea în antichitate că în credinţele geţilor cele trei planuri trebuiesc considerate într-o întrepătrundere deterministică. Atunci când se foloseşte vindecarea sufletului prin expunerea ochilor, care sunt oglinda sufletului, la lumina focului sacru, procesul de vindecare porneşte şi în planurile mental şi fizic.
- Deci simpla îndreptare a privirii ochilor către lumina focului sacru este îndeajuns pentru a porni un proces de spiritualizare a omului, fapt care are consecinţe în toate cele trei planuri arătate anterior. Prin urmare, chiar şi bolnavii, fizic pot resimţi beneficiile focului lui Zamolxe.
- Întocmai. Practica de bază în zamolxianism este cultul focului sacru. Cei care vor să-şi vindece sufletul, să-şi lecuiască mintea sau să beneficieze de alinarea suferinţelor fizice pot să aprindă focul sacru, privindu-l fără efort. Adică nu au nevoie de concentrare, ci de o stare de pace mentală care permite focului sacru să activeze spiritul din om. Se pot rosti şi rugăciuni, pentru o direcţionare a împlinirii dorinţelor. Desigur că sunt limite, pentru planul fizic, iar intervenţia medicilor, în cazurile potrivite profesiei lor este cea mai bună. Zamolxianismul este o credinţă a spiritului, a cărui optimizare generează rezultate pozitive şi în planurile mental şi fizic, dar religia nu substituie ştiinţa. Sunt doctori specializaţi care rezolvă eficient cazuri de dezordini fizice, adică accidente sau diferite boli. Pentru planul mental sunt psihologii şi psihiatrii. Focul sacru este în primul rând o expresie a ordinii date de spiritul transcendent al lui Dumnezeu care se manifestă în formă de foc sacru, dat ca învăţatură daco-geţilor de Zamolxe mântuitorul. Se spune că Zamolxe a primit această învăţătură de la zeiţa Hestia, zeiţa focului, aceasta însemnând că el însuşi a obţinut inspiraţia mântuirii fiind în prezenţa focului sacru. Beneficiile ce se obţin prin practica focului lui Zamolxe sunt nepreţuite.
- Domnule profesor, cine sunt cei care pot fi numiţi zamolxieni astăzi?
- Sunt mulţi, chiar dacă ei nu realizează apartenenţa lor la acest crez. Dar, toate aspectele practice ale zamolxianismului prind vitalitate mai ales atunci când suntem conştienţi de spiritele naturii, a zeităţilor, a zânelor şi zeilor. Aceasta implică o stare mentală vioaie, mereu atentă, o conceptualizare a mediului înconjurător ca viu şi conştient, în sensul că posedă o potenţialitate, de care putem ţine seamă atunci când ne raportăm la mediul în care trăim. În momentul în care cineva reuşeşte să trăiască o astfel de stare mentală se poate spune că este iniţiat în misterele zamolxiene, este un înţelept al acestei religii. Dar oricine urmează practicile poate fi numit zamolxian sau zamolxiană prin virtutea aderenţei la ideile aceastei credinţe.
- Cele înfăţişate de dumneavoastră sunt o speranţă înălţătoare. Mă întreb ce perspective are această credinţă ancestrală, la români.
- Evoluăm în această direcţie. Este rădăcina noastră spirituală care ne defineşte ca popor, în adâncurile sufletului. Vom putea în viitor construi sanctuare, vetre de cult, altare şi temple, aşa cum vor dori zamolxienii.
- Vă mulţumesc, domnule profesor. Am reţinut atât de multe informaţii încât am nevoie de timp ca să le asimilez.
Profesorul Coriolan Bârnea mi se adresează:
- Cât mai staţi în România, domnule Augustin?
- Am un sejur scurt, doar până la sfârşitul lunii iunie.
- Poate ne vedem iarăşi anul viitor, dacă reveniţi.
- Vă voi vizita negreşit când vin în România.
- V-aş ruga ceva. Cine ştie cum este viaţa omului. Să scrieţi despre cele discutate cu mine. Vreau să rămână ceva generaţiilor viitoare. Deşi sunt convins că zamolxianismul va triumfa în cele din urmă pe aceste pământuri, cele vorbite cu dumneavoastră, făcute cunoscute publicului, vor ajuta împlinirii Proiectului Deceneu, despre care mi-aţi vorbit. Poate cândva veţi da de urmele lui Florin Şoimariu cu care aţi pornit, în India, prima pagină a proiectului, trezirea spiritului marelui preot Deceneu.
- Vă promit. Sper să ne întâlnim cu bine anul viitor.
- Aşa să ne ajute Dumnezeu... Zamolxe.
Este timpul să mă despart de profesorul Bârnea. Iată-mă însărcinat cu o misiune, o menire la care nu mă gândeam cînd am participat la pornirea Proiectului Deceneu.

* * *


Cap. 3

Focul sacru

În anul 2007, în luna martie, sosesc iarăşi în Romania. Printre proiectele pe care doresc să le înfăptuiesc este şi o întâlnire cu profesorul Bârnea din Făgăraş. Vreau să aflu noutăţi despre el şi progresul cercetărilor sale, zamolxianismul contemporan. Îmi propun ca la începutul lunii iunie să merg la Făgăraş şi să-i fac o surpriză.
Ajuns în gara Făgăraş iau un taxiu. Dau şoferului adresa unde să mă ducă şi în scurt timp sunt la destinaţie. Intrat în curtea cunoscută observ că peisajul este schimbat. Masa de grădină lipseşte… în spate este o construcţie nouă… Bat la uşă, îmi deschide o doamnă.
- Bună ziua! Îl caut pe profesorul Bârnea.
- Bună ziua! Profesorul Bârnea? Nu locuieşte aici. De unde aveţi această adresă?
- Cu 2 ani în urmă am fost aici. Domnul profesor locuia aici.
- Ce să vă spun mai mult? Nu am auzit de acest nume, profesorul Bârnea, aici în Făgăraş. Este drept că m-am mutat în oraş doar anul trecut. Casa a cumpărat-o băiatul meu, care a trebuit să plece cu serviciul la Cluj. Eu am vândut-o pe a mea din judeţul Teleorman şi cu banii luaţi băiatul meu a cumpărat această locuinţă. El a făcut actele. Nu ştiu cine este Bârnea, nu vă pot ajuta cu nimic.
- Oricum vă mulţumesc, doamnă. Voi merge să vorbesc cu o familie care îl cunoaşte.
După circa o jumătate de ora ajung la apartamentul familiei Manea, cei care mi-au ajutat acum doi ani să iau legătura cu domnul Bârnea. Mircea şi Laura trebuie să ştie sigur despre el. Sun la uşă şi spre bucuria mea iese Mircea.
- Bine că vă văd. L-am căutat pe profesorul Bârnea la adresa la care am fost împreună acum 2 ani. Nu mai stă acolo.
- Şi-a vândut casa şi a plecat la munte. Am auzit că locuieşte într-o aşezare, acolo sus. Nici noi nu l-am mai întâlnit de atunci, de când v-am dus pe dumneavoastră la dânsul, acum doi ani. Dar intraţi, vă rog. Ne-am tot întrebat ce mai faceţi.
Aspectul sufrageriei gazdelor mele este neschimbat.
- Vă fac un ceai, se oferă doamna Laura. Avem şi plăcintă de
zmeură.
- Vă mulţumesc.
Domnul Mircea este încântat de surpriza de care are parte.
- N-aţi mai dat nici un semn de viaţă. Aveam noutăţi să vă spunem cu privire la domnul Florin Şoimariu. S-a mutat la Prislop.
- Prislop? Ştiu că acolo la mânăstire este îngropat părintele Arsenie Boca.
- Întocmai.
- Extraordinară veste! Iată că l-am descoperit după ani şi ani.
- Noi nu l-am cunoscut. Domnul Gavrilă de la care am cumpărat apartamentul îl ştie. El ne-a spus unde poate fi găsit.
Doamna Laura aduce ceştile cu ceai aburind şi împrăştiind o aromă plăcută de busuioc.
- Am tot sperat să ne vizitaţi, spune în timp ce aşează ceaiurile pe masă, în faţa noastră. De când ne-am întâlnit acum 2 ani, eu şi Mircea suntem peste cap băgaţi în spiritualitate. Am citit despre yoga şi felurite alte filosofii… suntem angrenaţi în practici personale…
- Este interesantă direcţia în care aţi evoluat. Şi mă bucur.
- Ce plănuiţi în acest sejur, în România? mă întreabă domnul Mircea.
- Vreau să-l întâlnesc pe Florin Şoimariu. Să se mute la Prislop!? Este surpriza surprizelor.
Zăbovesc în compania gazdelor mele circa o jumătate de oră, timp în care le povestesc şi lor despre Proiectul Deceneu.
- Ceva extrem de neobişnuit, se minunează doamna Laura. O astfel de idee pare incredibilă. Aducerea sufletului lui Deceneu în cineva!? Mă întreb cine este acel om?
- În mod cert sufletul lui Deceneu a intrat în Florin Şoimariu, când se afla acolo, în India.
- Dacă este aşa, de ce nu mergeţi la Prislop? Trebuie să-l găsiţi acolo. Este o localitate mică, propune doamna Laura.
Sugestia mi se pare foarte bună.
- Chiar aşa voi face.
Nu mai zăbovesc prea mult la familia Manea. În aceeaşi zi revin la Bucureşti. Mă pregătesc pentru excursia la Prislop. Iau un tren care trece prin Ţara Haţegului, apoi ajung la Prislop. Întrebând din om în om, aflu unde stă Florin Şoimariu.
Casa mică, curată pe dinafară, este înconjurată de verdeaţă. Mă
întâmpină doamna Geta, soţia lui Florin. Îi spun motivul vizitei mele.
- O, ce rău îmi pare, Florin este plecat la munte. Deci dumneavoastră sunteţi Cezar Augustin din Australia. Soţul mi-a povestit totul. Cred că se întoarce acasă în câteva zile. Mai puteţi trece pe aici? Vă rog.
- Bine doamnă, o să rămân la Prislop în aşteptarea lui Florin.
După trei zile mă reîntorc la casa lui Florin. Este aproape ora 11 dimineaţa când bat iarăşi la uşă. Doamna Geta mă întâmpină.
- Aţi revenit tocmai la timp, domnule Augustin. Florin abia a sosit aseară.
Intru în casă şi îl văd în sfârşit pe omul cu care doresc să mă întâlnesc de atâţia ani.
- A mai trecut un veac, prietene indian, îi spun eu ca bun găsit.
- Cezar! Cezar! Ce surpriză! Doar un deceniu. Mi-a spus soţia că eşti în Prislop. De altfel ştiam că mă cauţi, de la profesorul Bârnea. Îţi voi spune mai târziu despre asta.
Ne îmbrăţişăm călduros.
- Bine mă omule, eu te caut de atâta vreme şi tu... dispărut, îl cert prieteneşte. Am fost şi la Făgăraş.
- Altfel nu mă puteai găsi.
- Te privesc cu admiraţie. Nu te-ai schimbat prea mult. Parcă faţa îţi este mai oţelită. Noi îmbătrânim, tu... întinereşti.
- Am umblat mult prin munţi. De la întoarcerea mea în România, acum 10 ani, aceasta mi-a fost preocuparea principală.
- Din Himalaya... până în Carpaţi!
- Exact. În felul acesta am continuat Proiectul Deceneu.
- Ard de nerăbdare să-mi povesteşti.
Soţia, doamna Geta, ne serveşte cu ceai indian.
- Am rămas cu o slăbiciune pentru ceaiul iute indian, masala, se destăinuie Florin.
- Să-mi spui tot ce ai făcut de când ne-am despărţit acolo, în India.
Florin se aşează mai comod pe sofa. Calm, îşi deapănă amintirile:
- Atunci, în anul 1997, am ajuns în România pe la începutul lunii aprilie. Revenit la Făgăraş îmi făcusem planul să plec să cutreier munţii României, dar mai întâi doream să merg la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca.
- La Prislop? De ce tocmai acolo?
- Pare paradoxal, dar vei vedea că am avut un motiv întemeiat.
- Nu-mi imaginez care poate fi.
- Să-ţi explic. Actualul creştinism ortodox al românilor nu reprezintă acea religie venită din Grecia prin filiera slavilor de sud. Este un sincretism unic prin faptul că diferă substanţial de creştinismul grecesc. Noi avem o îmbinare de idei creştine suprapuse peste un strat de credinţe populare locale. Tradiţiile noastre populare au fost întotdeauna puternice. Încă de la începutul pătrunderii pe aceste meleaguri creştinismul a impus o apropiere treptată de credinţele locale. Cu alte cuvinte, ceea ce se cheamă astăzi rămăşiţe ale religiei geto-dace şi parţial romane, au fost treptat înglobate în creştinismul ortodox românesc al zilelor noastre.
- Da, da, aşa este. Discuţiile mele cu profesorul Bârnea au cuprins şi această temă. Continuă, te rog.
- În acest sincretism, ne întrebăm, pe bună dreptate, unde îi putem situa pe preoţii români ortodocşi şi pe călugări? În ce măsură servesc ei distinct, pe de o parte ortodoxismului clasic grecesc şi pe de altă parte tradiţiilor populare ale românilor, adică acelei credinţe care s-a numit în vechime zamolxianism?
- Iată dileme greu de rezolvat.
- Întocmai.
Doamna Geta ne întreabă dacă mai dorim ceai, o propunere pe care noi o acceptăm bucuroşi. Florin continuă:
- Am mers prin urmare la mormântul celui care a fost considerat, după moarte, sfântul zilelor moderne pentru românii ortodocşi. Părintele Boca nu este contestat în această privinţă.
- Ce legătură are el cu zamolxanismul? îl întreb foarte mirat.
- Foarte mare! Cunoşti vorbele lui celebre: „Va lua ţara foc din Prislop!” Află că ele sunt o profeţie. Ei bine, o atare afirmaţie are o semnificaţie pe care puţini au înţeles-o. Nu este vorba de faptul că se va produce o explozie de credinţă creştin-ortodoxă, ci că acel foc, despre care vorbeşte el, este cel al religiei zamolxiene, care după cum ştim se bazează pe cultul focului. Ţara se va trezi prin focul sacru al religiei zamolxiene, care o va cuprinde.
- Spusele tale mă uimesc. Deci, rostind acele cuvinte, prin părintele Arsenie Boca a vorbit zamolxianul, nu creştinul.
- Exact. Ai înţeles bine.
Sunt complet uluit de cele spuse de Florin. O astfel de interpretare
a profeţiei sfântului din Carpaţi iese cu totul în afara aşteptărilor
religioase ale creştinilor ortodocşi români. Florin continuă:
- Ca dovadă a spuselor mele sunt însăşi faptele ce se petrec pe arena credinţei la români. De la moartea părintelui Boca, întâmplată cu puţin timp înainte de revoluţia din 1989, nu sunt deloc semne că ţara ar lua foc din perspectiva creştinismului, ci mai degrabă din cea a credinţei vechi, zamolxianismul. Există o explozie de interes în această direcţie, se scriu cărţi, au loc întâlniri pe tema istoriei geto-dacilor, se ţin congrese tematice, profesorii predau cu sârg elevilor istoria neamului, omul spiritual cât şi cel de rând cheamă naţiunea la reînvierea spiritualităţii geto-dacilor. Au avut loc descoperiri arheologice remarcabile.
- Am observat pe internet abundenţa acestor informaţii. Există nenumărate organizaţii care atrag atenţia asupra frumuseţilor tradiţiilor româneşti, despre credinţele în zâne şi zei, colinde şi cântece bătrâneşti, sau obiceiuri cum sunt sânzienele, Dragobetele şi toate celelalte. Profesorul Bârnea mi-a făcut o expunere amplă.
Ceaiul nostru soseşte însoţit de prăjituri de casă. Mulţumim gazdei pentru bunătăţile cu care ne alintă. Îi mărturisesc lui Florin:
- Nu încetezi să mă uimeşti, prietene. Şi aici ca şi în India.
Bem ceai şi mâncăm prăjituri.
- Spuneai că ai cutreierat munţii României, ca parte din activităţile Proiectului Deceneu?
- Mai întâi să-ţi povestesc cum am cunoscut-o pe soţia mea. Are legătură cu tot ce a urmat ulterior. Sosit la Prislop pentru a demara Proiectul Deceneu în România, în fiecare zi mergeam la mormântul părintelui Boca. Acolo aprindeam lumânare de la lumânare repetând în gând mantra folosită de noi în India, zam. Zilnic stăteam acolo ore întregi, lumea care se perinda mai des pe acolo începuse să mă ştie, treceam drept un creştin ortodox deosebit de credincios. Aşa am cunoscut-o pe Geta, care venea şi ea destul de des la mormânt, cu felurite cereri adresate sfântului. Ne-am împrietenit, i-am spus câte ceva despre mine şi India. La început a fost cam bănuitoare. Nu mai auzise de zamolxianism. Treptat a înţeles logica aspiraţiei mele spirituale. Apoi ne-am căsătorit. Eu am vândut apartamentul din Făgăraş şi m-am mutat aici, la Prislop. Din când în când mai merg la mormântul părintelui Boca, pe care îl consider un înţelept zamolxian nu un sfânt creştin ortodox, de unde am pornit rugul aprins al lui Zamolxe.
- Şi astfel ai fost liber să continui Proiectul Deceneu în România.
- Da. Cu banii luaţi de pe casa din Făgăraş şi încuviinţarea soţiei.
- Cum ai procedat?
- Ţara trebuia cumva să „ia foc” din Proslop, conform spuselor părintelui Boca. Am avut această idee clar în minte. De aici am pornit să cutreier munţii căutând să ajung cât mai sus pe creste. Făceam focuri sacre şi strigam numele lui Zamolxe: Zaaamooolxeeeeeee! Zaaamooolxeeeeeee! Zaaamooolxeeeeeee! În zonele cu ecou puternic reverberaţiile erau înălţătoare. Am hălăduit astfel prin Bucegi, Ciucaş, Hăşmaş, Rodnei, Făgăraş, Cernei, Moeciu, Retezat, Ceahlău, Pădurea Craiului, Parâng, Ţibleş, Vlădeasa, Ţarcului şi alţi munţi. Uneori, acolo pe înălţimi, eram doar eu şi păsările cerului. Dar aprindeam focuri chiar şi la altitudini mai joase, în depresiuni.
- Cu cine ai umblat?
- De cele mai multe ori mă alăturam unor grupuri de turişti. Pur şi simplu mă interesam unde merg ei şi îi rugam să-mi permită şi mie să-i însoţesc. Aveam echipament bun şi tot ce-mi trebuia. Acolo unde ajungeam, îmi vedeam de treburile mele, cele cu privire la focul sacru. Dar de obicei mi se alăturau şi ceilalţi. Cântam ceva sau recitam balade sau poezii, aşa cum am făcut noi în India. Dar aveam şi cântece înregistrate. Explicam celor curioşi de ceea ce vedeau, că urmez un ritual al focului şi pronunţ numele zeului geto-dacilor Zamolxe. Îi rugam să respecte ceea ce făceam şi să nu arunce niciodată gunoi în foc, deoarece acel foc era sacru şi se numea focul lui Zamolxe. Mulţi dintre participanţi au fost atraşi de practicile mele, spunându-mi că le vor urma şi ei.
- Deci Proiectul Deceneu se manifestă cu vigoare chiar şi în prezent, aici în România.
- Fără discuţie.
- În ce stadiu te afli acum?
- Am cuprins cât am putut, dar desigur nu pot spune că am fost peste tot unde se poate călca cu picior de om. Uneori mergeam chiar şi de 2-3 ori în aceleaşi locuri care mă impresionaseră cel mai mult. Au trecut astfel 10 ani de când umblu prin munţi. Soţia a avut mare răbdare cu mine. Dar de acum nu voi mai hălădui. În această privinţă am încheiat. De acum rezultatele sunt clare, vizibile.
- Spune-mi ceva despre trăirile pe care le-ai avut acolo în munţi.
- Descrierea nu poate cuprinde realitatea trăită. Voi încerca totuşi.
Doamna Geta ia loc lângă noi să asculte. Florin povesteşte:
- Făceam uneori focul sacru pe platformele de unde se deschideau panorame neimaginat de frumoase. Pe măsură ce focul se înteţea strigam numele Zamolxe, dar şi altele glorioase, ale geto-dacilor şi românilor. Reverberau munţii, ca şi cum mi se răspundea. Îmi imaginam că sunt sufletele geto-dacilor şi ale eroilor neamului românesc care s-au trezit şi vorbesc. Atunci când un ecou se auzea întârziat, credeam că s-au mai trezit şi alţii, care abia atunci au putut să răspundă.
- Fantastic! Extraordinar!
- În locurile pe unde umblam trăiam o simbioză existenţială cu natura. Conştientizam spiritele naturii, ale munţilor, ale pădurii, ale râurilor, chiar şi ale pârâiaşelor. Pentru mine aceste trăiri erau întâlniri cu zânele şi zeii, aşa cum credeau prietenii noştri, indienii din Valea Zeilor din India, că oamenii vieţuiesc alături de divinităţi. Toate spiritele naturii îmi erau vii, încercam să percep mesajele pe care le transmiteau în orice moment.
- Ai avut experienţe de totalitate spirituală. Prin natura acestei ţări suntem cu adevărat binecuvântaţi de zeul Dumnezeu.
Florin se reazemă de spătarul scaunului mulţumit că mi-a făcut cunoscută evoluţia Proiectului Deceneu.
- După cele relatate de tine am notat faptul că ai îmbogăţit modul de a te adresa sufletelor în România, în comparaţie cu ce am făcut noi în India.
- Într-adevăr. Am extins categoriile sufletelor pe care le chemam. Dacă în India ne-am concentrat pe cel al lui Deceneu, în România m-am gândit şi la eroii neamului românesc, depăşind „graniţa” timpului geto-dacilor. Poporul român are o istorie bogată.
- Este deosebit de captivant ce ai realizat!
- Am colecţionat cântece şi poezii care preamăreau timpurile de glorie ale lui Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Avram Iancu… şi toţi care sunt. În munţii Moldovei, de pildă, lăsam crestele să asculte imnurile înălţate lui Ştefan. Oamenii îl chemau să învie la Putna, să aducă unirea Republicii Moldova cu România. În munţii Apuseni era preamărit Avram Iancu, iar în Făgăraş, Mihai Viteazul, cel care a unit primul ţările române. Am acumulat o antologie de poeţi remarcabili. A contat doar miezul scrierilor lor. Ar fi prea mulţi ca să îi citez.
- Înălţător! De-a dreptul magnific! Ce rezultate ai observat ulterior?
- Nu se poate contesta evidenţa faptică. În Republica Moldova de exemplu există o mare creştere a conştiinţei naţionale. Oamenii, în ciuda îndoctrinării din timpul deceniilor de ocupaţie străină, se trezesc. „Suntem români!” spun ei şi cântă Hora Unirii.
- Ce sugerează aceasta?
- Sufletul lui Ştefan cel Mare a revenit. Este acum prezent în cineva. Evidenţa creşterii conştiinţei naţionale este de necontestat. Dar nu voi încerca să conving pe nimeni că Ştefan s-a întors deja, deşi oamenii aceasta doresc prin cântecele înălţătoare, care de cele mai multe ori „te aduc la lacrimi”.
- Ai plâns şi tu prin munţi?
- Desigur.
- Dragă prietene, se poate spune că Proiectul Deceneu a reuşit. Ţara „a luat foc din Prislop”, deşi ţi-a luat un deceniu ca să o aprinzi spiritual peste tot. Vremea regenerării noastre a românilor pe bazele religiei străbunilor geto-daci a sosit. Zamolxianismul va triumfa.
Vibraţia ce o simţim ne însufleţeşte tot mai mult. Doamna Geta îşi şterge o lacrimă şi pleacă. În această stare de euforie îmi aduc aminte de profesorul Coriolan Bârnea. Mă întorc către Florin întrebându-l:
- Vreau să-ţi spun că l-am căutat pe profesorul Bârnea la Făgăraş. Am auzit că s-a retras în munţii Făgăraş.
- Întocmai. L-am întâlnit acolo.
- Oooo, nu mai spune!
- Îţi voi povesti. Dar mai întâi vreau să vorbesc cu Geta. Rămâi la masă cu noi.
Florin iese. Se întoarce iute.
- Masa este aproape gata. Poftim la bucătărie.
Mâncăm în tihnă şi pace, muţumiţi de veştile ce ni le împărtăşim.
- Ard de nerăbdare să aflu ce mai face profesorul Bârnea.
- L-am întâlnit în Munţii Făgăraş. A fost un eveniment parcă făcut să se petreacă astfel, în timpul uneia din excursiile mele prin munţi. Asta a fost acum un an.
- Da, cineva parcă le are în grijă pe toate şi doar le porneşte când trebuie.
- Ajunsesem destul de sus spre creste, când dau de o aşezare
măruntă care pur şi simplu nici nu apărea pe hartă. Erau câteva case strâns adunate. Câinii m-au simţit şi au început să mă latre. Dintr-o casă iese un bătrân cu barbă bogată, aşa cum sunt mulţi dintre muntenii noştri. M-a privit atent şi m-a recunoscut. „Florin Şoimariu?”. „Domnule profesor!” „Iată ce întâmplare! Poftim în casă. Pe unde umbli Florine? Te caută cu râvnă prietenul tău din Australia”. Profesorul mi-a povestit apoi multe.
- De ce s-a retras tocmai acolo?
- Vrea să-şi sfârşească zilele sus în munţi. Spunea că spiritul îi va rămâne prin acele locuri după ce corpul va muri. Aşa se întâmplă de obicei cu preoţii zamolxieni.
- Mie mi-a spus, când l-am întâlnit ultima oară, că lucrează la un proiect, o întreagă teorie a zânelor şi zeilor.
- L-a finalizat. A depăşit cu mult această arie, a conceput un întreg testament al zamolxianismului. Să-ţi arăt!
Florin se ridică şi revine cu un vraf de pagini scrise.
- Iată! spune şi mi-l înmânează.
Citesc pe copertă: Cartea lui Zamolxe, autor Poporul Român.
- Oooo! Deci a conceput ceea ce românii caută de mult timp, baza religiei zamolxiene.
- Precum se vede.
- Ai afirmat că profesorul Bârnea doreşte să-şi sfârşească zilele în munţi deoarece aşa se întâmplă de obicei cu preoţii zamolxieni. Ce vrea să însemne aceasta?
- Este o istorie. Află că profesorul Bârnea a fost preot ortodox în tinereţe. A avut astfel ocazia să cunoască bine tradiţia noastră strămoşească. Şi-a dat seama de aportul pe care religia populară a românilor îl are la creştinismul ortodox românesc. Ulterior a avut neînţelegeri cu superiorii lui, deoarece înclina mai mult către spiritualitatea tradiţiei strămoşeşti decât spre cea a creştinismului originar. A trebuit să părăsească clerul ortodox creştin. „Rebeliunea” lui, ca să zic aşa, a ieşit la suprafaţă treptat. Chiar el mi-a spus că de fapt preoţii zamolxieni există printre cei creştini ortodocşi, deoarece au fost cooptaţi ca spiritualitate în creştinism, de la pătrunderea lui pe teritoriul Daciei romane. Practic întregul cler ortodox creştin are natură duală, fiind atât creştin cât şi zamolxian. El, profesorul Bârnea, a optat către a fi mai mult zamolxian, preot deceneu, aşa cum erau
ei numiţi din antichitate.
- Formidabil. Deci chiar şi clerul deceneu există.
- Da. Dar, cel mai interesant este faptul că un cler deceneu este în curs de a se constitui independent. Vor urma şi alţii exemplul profesorului Bârnea, acela de a se declara preot deceneu, chiar dacă nu vor avea destui oameni cărora să le slujească, deoarece conştiinţa zamolxiană este încă în formare printre români. Dar timpul va arăta că zamolxianismul va triumfa.
- De necrezut! Proiectul Deceneu, aşa cum se înfăptuieşte, întrece orice aşteptări.
Ieşim în grădină. Luăm loc pe banchete, în jurul unei mese. Florin a luat cu el Cartea lui Zamolxe pe care mi-o dă să o răsfoiesc. Timp de zece minute prefir printre degete paginile cărţii.
- Îmi pare deosebit de interesantă această lucrare. Observ că are mai multe file ce conţin notiţe.
- Sunt înţelepciuni culese din popor. Tocmai de aceea autorul este Poporul Român. Profesorul Bârnea nu se vrea întemeietor de religie, ci a adunat cele mai importante idei care pot constitui religia zamolxiană contemporană. Astfel de notiţe, dacă sunt bine legate între ele, pot forma un cod de legi al zamolxianismului, un testament pe care l-a scris poporul român, nereprezentând o revelaţie individuală de idei, ci una colectivă.
- Este impresionant! Te rog lasă-mi-o două-trei zile ca să o pot citi.
- O poţi lua cu tine definitiv. După ea se poate închega codul de legi despre care am vorbit.
- Prietene iar mă uimeşti, spun impresionat. Voi citi atent aceste note şi revin după trei zile ca să mai vorbim.
Îmi iau rămas bun de la Florin şi soţia lui. În zilele ce au urmat m-am afundat în lectura notiţelor care vor pune bazele unui crez aşteptat de milenii. Este primul pas, prin care zamolxinismul, religia daco-geţilor, îşi va constitui un cod de legi.
Timp de trei zile am parcurs cea mai interesantă lectură din viaţa mea. Am văzut cum profesorul a adunat memoria colectivă a neamului românesc. Nimic din ce era important nu a scăpat. Nu numai că datele sunt compatibile cu omul mileniului trei, dar notele fac proiecţii de idei asupra dezvoltării în viitor a crezului zamolxian. Sunt de-a dreptul uimit de profunzimea datelor.
Revin apoi la casa lui Florin Şoimariu căruia îi împărtăşesc
entuziasmul meu.
- Şi eu am rămas profund impresionat de cele citite, mărturiseşte Florin. Eu şi Geta practicăm în casă ritualuri zamolxiene. Aprindem seara lumânări şi ne gândim la suflete şi la viaţa omului. Îi pomenim de asemenea pe cei care au murit din neamurile noastre. Sufletele lor pot fi chemate ca să se întrupeze, deoarece sufletul omului este nemuritor. Din când în când eu merg la mormântul părintelui Boca şi fac o rugăciune zamolxiană.
Întâlnirea lui Florin reprezintă o mare cotitură în viaţa mea. Luând Cartea lui Zamolxe, mi-am asumat o misiune, aceea de a conceptualiza şi oferi oamenilor legile frumoase, codul spiritual al zamolxianismului modern.
A doua zi părăsesc Prislopul. Reîntors în Bucureşti, timp de câteva zile mă tot gândesc la întâmplările trăite în ultimii 10 ani, de la întâlnirea mea cu Florin Şoimariu în India până la cele recente legate de profesorul Bârnea. Proiectul Deceneu dă roade. Va trebui să descopăr cum şi unde.
Ce aş putea face? Cel mai bine ar fi să plec la munte într-o zonă montană mai frecventată. Plănuiesc o excursie în zona munţilor Bucegi, voi avea astfel ocazia să revăd locurile dragi mie în timpul studenţiei petrecute în România.
Sosesc dimineaţa la Predeal şi primul drum îl fac la Cioplea. Îmi rotesc privirea peste priveliştile minunate de care mă leagă multe amintiri. Cobor apoi spre gară şi urc la Clăbucet. Găsesc muntele cam abrupt pentru mine, acum, după trecerea anilor tinereţii, îl parcurg mai încet. Îmi continui apoi drumul şi spre amiază ajung la cabana Susai.
Închiriez o cameră şi mă odihnesc câteva ore. Înspre seară, către asfinţit, aud cântece în preajma cabanei. Ies degrabă. La vreo câţiva zeci de metri se află un grup de tineri adunaţi în jurul unui foc. O voce feminină conduce întrunirea. Solista este secondată în surdină de corul care repetă cuvântul Zamolxe.
Ce minunat! Iată ceva la care nu mă aşteptam. Mă alătur cu bucurie corului. După circa o jumătate de oră, timp în care mai mulţi participanţi au condus câte o scenă a acestei reprezentări, ritualul încetează. Am ocazia să schimb câteva cuvinte cu tinerii prezenţi.
- Aţi înfăptuit un ritual al focului, nu încape îndoială. Cui l-aţi închinat? întreb pe tânara pe care am văzut-o prima oară că avea rol sacerdotal.
- Aşa cum aţi auzit. Noi aducem omagii zeului geto-dac Zamolxe. Focul acesta este sacru.
- Zeul Dumnezeu. Zamolxe, fie cu voi!
Iată dovada că Proiectul Deceneu prinde viaţă printre oameni, în
România.
La scurt timp după întâlnirea mea cu tinerii, la cabana Susai, merg la Deva. Am o presimţire, că în acest oraş, prin numele sacru moştenit de la geto-daci, trebuie să se întâmple ceva. La Deva îmi oferă cazare o cunoştinţă, doamna Ana. După câteva zile, într-o seară îmi spune:
- Am aflat de la colonelul Mihăescu că uneori seara, sus la cetate, un grup de oameni fac un foc mare.
- Nu mai spune! Vreau să particip şi eu.
- Chiar astă seară se vor aduna pe la apusul soarelui.
- Voi merge negreşit.
Cu o jumătare de oră înainte de asfinţit plec către Cetate împreună cu doamna Ana. Ajunşi sus ce ne văd ochii? Un grup de circa 15 persoane se găsesc strânşi în jurul unui foc şi cântă. Este un ritual zamolxian în toată puterea cuvântului. Din când în când cei adunaţi aruncă vreascuri în foc. Atmosfera este înălţătoare.
Ne găsim şi noi locuri şi participăm trup şi suflet la eveniment. După circa o jumătate de oră ritualul se încheie. Cunosc pe câţiva dintre participanţi, Hans şi Paula, care sunt un cuplu, Anda, Septimiu, toţi din Deva. Codrin şi Elena au venit din Simeria. Este şi un tânăr, Toni venit tocmai din Rovinari, Gorj. Ne prezentăm, Cezar şi Ana.
- De când urmaţi aceste practici ale focului?
Hans mă lămureşte:
- Grupul nostru spiritual a început să se formeze cam cu 10 ani în urmă. Avem multe preocupări comune, deşi nu exclusiv, ne interesează yoga, tradiţiile populare, pe unii creştinismul, mergem pe munte în grup.
- Şi practica ritalului focului când aţi început-o?
- Doar cu câţiva ani în urmă. S-a pornit spontan, nu ştim ce ne-a determinat să o îndeplinim. Oricum, aici pe cetate este locul cel mai potrivit pentru astfel de activităţi, fiind un sanctuar dacic, un loc sacru, în care credem că ei practicau ritualul focului lui Zamolxe, aşa cum se întâmpla în vechime, pe înălţimi. La acele vremuri practica cultului focului era o normă de viaţă spirituală.
- Ce rezultate se obţin? Aţi avut experienţe deosebite de-a lungul
timpului?
Interlocutorii mei se privesc unii pe alţii.
- În primul rând ni se împlinesc dorinţele, se grăbeşte să răspundă Paula. Înainte de începerea ritualului focului fiecare îşi pune în gând câte o dorinţă. Cât despre experienţe deosebite personale... Dar, s-a făcut târziu şi trebuie să coborâm în oraş. Poate altă dată să mai discutăm.
- Sper să ne mai revedem. Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc.
Grupul porneşte către oraş. Eu mai rămân. Mă gândesc la acele vremuri apuse ale geto-dacilor. Iată că acum după aproape 2000 de ani firul subţire, care nu s-a rupt niciodată, devine puternic. Ne regenerăm. Sufletele străbunilor revin în oamenii locului.
A doua zi dimineaţa doamna Ana îmi dă o veste bună.
- Vom merge pe valea Râului Mare Retezat la o cabană. Prietena mea Măriuca ne-a invitat să stăm acolo câteva zile la cabana ei.
- Minunat! Când?
- Astăzi după prânz pe la ora două vine cineva să ne ia cu un automobil.
Ne pregătim tot ce avem nevoie pentru această excursie cu sejur de câteva zile.
La ora stabilită automobilul soseşte. Pornim spre Valea cu Laţuri conduşi cu maşina de doamna Dora. În drum vizităm locurile pitoreşti create de natură sau de mâna omului prin dirijarea apelor curgătoare către baraj, şi în cele din urmă sosim la destinaţie.
Cabana noastră este construită în pantă, în stil clasic de munte. Are zid solid şi etaj. Pe o inscripţie citim: Cabana Parfumata. Grădina este spaţioasă şi plină de flori mirositoare, inclusiv trandafiri. O bucătărioară mică este construită adiacent. Lângă o latură a cabanei curge un râu de munte care se varsă în Râul Mare Retezat. În spatele casei se înalţă o platformă care continuă apoi în curtea adiacentă. Într-o parte a platformei este construit un adăpost unde se află o masă de grădină şi sunt depozitate lemne de foc.
Ne instalăm comod în cabană, doamna Dora, care ne-a condus până aici, trebuie să coboare la Deva. Curând soarele asfinţeşte. Se lasă noaptea. De la fereastra camerei unde dorm se aude cugerea râului.
Este o încântare. Mi-am dorit tare mult să dorm într-o casă din
camera căreia să se audă susurul râului şi să-i înţeleg misterele.
A doua zi dimineaţa suntem vizitaţi de Adrian, nepotul doamnei Măriuca. Tânărul se află în zonă de câteva săptămâni. Ne familiarizează cu împrejurimile locului, apoi întreabă:
- Cred că aţi observat că este o biserică aici, aproape.
- Da. O vom vizita în curând, spun.
- Astăzi voiam şi eu să merg acolo.
- Vino cu noi, spune doamna Ana.
Îl invităm pe Adrian la masa de prânz, apoi împreună vizităm biserica. Construcţia este mignonă, picturile create de un penel de artist. Petrecem în linişte şi pace timpul cât o admirăm. Revenim la cabană, ne luăm rămas bun de la Adrian.
- Mai vino şi mâine dimineaţă pe la noi, dacă ai timp, îl invită doamna Ana.
- Voi vedea. Nu vă promit.
În ziua următoare ne găsim pe platforma din spatele casei când apare Adrian pe la ora 12.
- Doamnă Ana, domnule Cezar, să vă spun ceva interesant, spune el entuziast.
Îl invităm să ia loc.
- Te ascultăm. Ce este aşa extraordinar? întreabă doamna Ana.
- Astăzi, spre dimineaţă, am avut un vis, parcă trăit aievea. Se făcea că eram toţi trei acolo sus, la biserică, aşa ca ieri. Domnea o linişte adâncă… şi… deodată… biserica a dispărut… noi rămânând pe loc. Apoi am văzut cum veneau oameni, din toate părţile, către noi. Arătau ca păstorii de la munte, cu bărbi şi cuşme, femeile erau îmbrăcate în costume populare româneşti. În mijlocul locului în care eram s-a ivit un foc strălucitor care se înteţea pe măsură ce cântecele acelor oameni creşteau în intensitate. Noi trei cântam alături de ei ceva de neînţeles, dar sentimentul care îl trăiam era înălţător. Când m-am trezit, acele sunete îmi sunau încă în urechi. Chiar şi acum, vă mărturisesc că am ţiuituri. De acea sunt foarte impresionat de acest vis. Ce credeţi?
Îmi spun părerea:
- Cred că ai avut acces la memoria colectivă a neamului românesc, stocată de-a lungul timpului. Unele biserici sunt construite pe locurile vetrelor de cult, altarelor şi templelor geto-dacilor şi romanilor. Practic cred că ai captat momente din trecut amestecate cu cele recente, precum este vizita noastră ieri la biserică. Diseară putem să aprindem şi noi un foc pe platforma din spatele casei şi să procedăm exact ca oamenii din visul tău, vom cânta şi aţâţa focul cu lemne. Desigur că proporţiile vor fi cu mult mai mici decât cele din visul tău, care, după cum l-ai descris, era grandios.
Seara ritualul nostru s-a desfăşurat cu succes. Toţi trei ne-am spus
dorinţe în minte şi le-am ţinut treze pe timpul derulării ritualului focului sacru. Mai târziu Adrian a plecat.
Dimineaţa, după ivirea zorilor, merg pe malul Râului Mare Retezat. Vreau să trăiesc cele spuse de profesorul Bârnea odată, o experienţă de simbioză existenţială cu natura. Locurile acestea sunt încărcate cu o spiritualitate deosebită.
Susurul râului îmi induce o stare mentală de meditaţie dinamică. Treptat mintea mi se limpezeşte, am o claritate a existenţei mele, înconjurat de lumea materială pe care o simt conştientă şi vie. Păşesc pe lângă apă şi urc pe pietrele în jurul cărora curge apa râului. Închid ochii, îmi astup urechile cu degetele, susurul apei îl simt încă în urechi într-o formă mult mai subtilă. Nu-mi mai percep corpul, singura legătură ce o mai am cu exteriorul este respiraţia.
Parcă sunt învăluit de o prezenţă. Îmi amintesc de profesorul Bârnea şi spiritele naturii despre care îmi vorbise. Trebuie să fie zâna Râului Mare Retezat. Aud şoapte de neînţeles, dar pe care le simt ca fiind de iubire. Zâna îmi spune din susurul apei că mă iubeşte. Doamne, Zamolxe, acum te înţeleg!
...Revin în Australia. Sunt definitiv marcat de spiritele străbunilor românilor, care se trezesc în oamenii arealului carpatin.
Iată că acum, în martie 2009, se împlinesc 12 ani de la întâlnirea mea în India cu Florin Şoimariu. Proiectul Deceneu a prins rădăcini adânci. Cândva, în viitor, va fi ca un copac falnic. Oamenii Carpaţilor se întorc pe calea zeului Dumnezeu, Zamolxe. Trebuie neapărat să fac cunoscută publicului Cartea lui Zamolxe.

Octavian Sărbătoare 2009, Sydney, Australia

☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼






Cuprins

Prefaţă
4
Cap. 1 – Proiectul Deceneu
5
Cap. 2 – Zamolxianism
20
Cap. 3 – Focul sacru
34











Alte scrieri de Octavian Sărbătoare:

Cărţi în limba română la Editura Flori Spirituale, Deva, România:
Colecţia MINTE şi INIMĂ
India puterilor magice – Vol. 1 (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade.
Jivanmukti: Calea eliberării spirituale în viaţă (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Iubire în India (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Spirit şi iubire în India – Vol. 1 (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Yoghinii Indiei – Vol. 1 (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Iubire în India (continuare) (Deva: Editura Flori Spirituale, 2007). Volum omagial Mircea Eliade 2007.
Colecţia AVATARII
Aşteptând Salvatorul Lumii în India (Partea întâi) (Deva: Editura Flori Spirituale, 2008).
Colecţia DIAMANTELE MINŢII
Din înţelepciunea hindusă: Yoga Sutras – Aforisme Yoga (Deva: Editura Flori Spirituale, 2008).

Cărţi în limba română la Sarbatoare Publications, Sydney, Australia:
Colecţia CARTEA PENTRU INIMĂ
Din înţelepciunea chineză: Tao-te Ching – Cartea Căii şi Puterii (Sydney: Sarbatoare Publications, 2005).
Din înţelepciunea hindusă: Yoga Sutras – Aforisme Yoga (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Gândeşte bine, vorbeşte frumos, fii drept – Cugetări (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Colecţia FLORI SPIRITUALE
În căutarea lui Dumnezeu – India – Vol. 1, Vol. 2, Vol. 3 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
India puterilor magice – Vol. 1 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Yoghinii Indiei – Vol. 1 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
India nemuritoare (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Colecţia AVATARII
Soseşte Salvatorul Lumii – Vol. 1, Vol. 2 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Colecţia IDEALURI
Spirit şi iubire în India – Vol. 1 (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Iubire în India (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Jivanmukti: Calea eliberării spirituale în viaţă (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Mesagerii iubirii: Ecouri la proza romantică Iubire în India (Sydney: Sarbatoare Publications, 2008).

Cărţi în limba engleză
Awaiting the World Saviour in India: Basic Scriptural References, and Modern and Contemporary Perspectives (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Awaiting the World Saviour in the Middle East: Basic Scriptural References, and Modern and Contemporary Perspectives (Sydney: Sarbatoare Publications, 2006).
Hermeneutics of the Sacred: An Introduction to Mircea Eliade’s Phenomenological Approach to the Study of History of Religions. (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
From St. Augustine to Samuel Huntington: A Study of Just War Tradition, Human Rights and the Clash of Civilisations (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Long Road to Peace: Studies in International Regional Conflicts (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).
Love Story in India: Mircea Eliade birth centenary volume – Romantic prose (Sydney: Sarbatoare Publications, 2007).